Nu e nimic poetic in viata pe care o duc romanii din satele de munte. Ma feresc totusi sa scriu cuvantul saracie. Oamenii acestia nu-si privesc existenta intr-un mod atat de simplist. Cei mai multi iau totul asa cum, considera ei, Dumnezeu le-a dat.
Daca iti vine, vorba aia, nevoia, te duci in fundul curtii. Si e normal, in lumea asta. Daca pleci din satul tau si strabati un rau de noroi, traversand doua dealuri si o padure, ca sa ajungi la vecinul de la celalalt capat al gardului din nuiele, iarasi e firesc. Daca nu ai medic sau farmacist la doi pasi de tine, dai o fuga in padure si-ti cauti leacurile de trebuinta, printre ierburi de care ai auzit de la bunica, cum ca ar fi bune pentru stomac, bube sau masele. De un singur lucru se plang muntenii, ca rau ii mai apasa. Singuratatea. Nu le mai calca nimeni pragul. Catunele de straja intre cer si pamant sunt obosite, imbatranite. Majoritare, toiagele care tremura chiar si dupa cel mai neinsemnat ecou al vazduhului.
La aer rece, aspru
Romania care nu se vede la televizor nu asteapta nimic, de la nimeni. Fiecare om se gospodareste dupa propriile sale puteri. Am vazut asta dupa ce, de-a lungul anilor, am strabatut mici comunitati din Apuseni, Caras-Severin, Vrancea, Buzau. Ca sa dau numai cateva exemple. Cu putin timp in urma am poposit in satele comunei Pui, agatate de culmile Suhardului. Peste tot, numai cu masinile echipate pentru obstacole grele poti razbate. Urci spre etajele superioare ale unei tari, structurata in asa fel, incat la baza, in orase, exista civilizatie, dar cu fiecare palier depasit constati ca o buna parte din elementele vietii normale, dupa cum le consideram noi, cei veniti dintre betoane, dispar. Pana cand ajungi la mai bine de o mie de metri altitudine. Tragi aer rece, aspru, in piept si spui ca asta este cea mai mare bogatie de aici. Reusesti sa te auzi, de atata liniste. Si aceasta pare, in opinia vizitatorului, un castig. Dar lista elementelor pozitive se opreste destul de repede. Urmeaza povestile de viata ale localnicilor.
Coronita de pe cruce
Mi-amintesc de un om din catunul buzoian Pacurile. Avea cinci copii cand l-am intalnit, cu cativa ani in urma. Retin imaginea unei cruci. Era chiar in fata casei unde locuia barbatul. Crucea era a sotiei lui. Murise femeia, din cauza unei complicatii la nasterea celui de-al cincilea copil. Sotul a decis, de atunci, sa renunte la serviciul pe care-l avea la oras, ca sa-si creasca ordaslele. Din munca pamantului si din cresterea animalelor obtinea tot ce era necesar unui trai normal. Omul se temea, asa cum mi-a destainuit, ca nu cumva statul sau altcineva sa vina si sa-i ia copiii. Avusese o slujba care-l obliga sa stea zile la rand departe de salasul sau. Probabil ca, intr-adevar, nimic nu-i intamplator pe lumea asta. Asa si cu cimitirul din acest catun. Vecin cu acoperisul sub care locuiau cei cinci copii, impreuna cu tatal lor. Si totusi familia nu fusese cu totul despartita de moarte. Pentru ca in fiecare dimineata pe crucea din dreptul casei era asezata o coronita. Din flori, iarba, crengute, orice se gasea, dupa anotimp. Copiii o impleteau. Pentru mama lor.
Nepasarea? Deja e ceva „normal”
As putea sa va mai spun multe. Despre locurile vazute si oamenii intalniti. Stiu, de pilda, de la autoritatile din Cornereva ca in 1996 au poposit prin partile astea reprezentanti ai Guvernului Germaniei, spunand ca tara aceea bogata e dispusa la o investitie masiva pentru electrificarea tuturor satelor din Muntii Cernei. Romania ar fi trebuit sa participe cu o cota de vreo 20% din bani, restul venea de la germani. Bucurestiul nu a dat niciun raspuns, asa ca nemtii si-au luat pana la urma „jucariile” si au plecat la ei acasa. Daca tot vorbesc de aria asta geografica, nu pot uita de catunul Scarisoara, legat de civilizatie printr-o scara – cum altfel?! – nume predestinat. Scara din lemn fusese agatata de stanci, inca din anii a??70. O munca titanica, si periculoasa, a satenilor. Ca sa poata astfel sa coboare la drumul mare, spre Herculane. A existat la noi, pana in 2009, o agentie guvernamentala pentru zonele montane, cu mari proiecte, dar mici realizari, in ceea ce priveste infrastructura localitatilor din Carpati sau incurajarea tinerilor sa deschida afaceri bazate pe meseriile cu specific local. Ce sa mai spui de modul in care se impart la noi banii pentru investitii publice. Daca esti o localitate mare, ai sanse sa ti se aprobe un proiect de pod, de sosea, de curent electric ori apa potabila si canalizare. Daca, in schimb, e vorba de un catun cu zece case, adio! Se considera efortul prea mare pentru un scop atat de mic.
a”Sa nu depinzi de nimeni”
Am fost asta-primavara in Piscu Reghiului, un catun din Apuseni, unde lumea isi asigura cele trebuitore in gospodarie pe baza unor instalatii construite dupa tehnologia din urma cu sute de ani. Nimic nu este imposibil, chiar daca nu ai bani sa cumperi de-a gata, poti rezolva si intr-un mod arhaic, si destul de eficient, dupa cum am observat. Un taran de acolo imi spune ca a”trebuie sa inveti sa nu depinzi de nimeni, numai de Dumnezeu si de priceperea ta”. Si, as adauga …
