Capul de sifon. Vama Nădlac doi, Arad.

Mă ȋntorc ȋn România, după o lungă şi destul de obositoare călătorie ȋn Occident. Sunt (ȋncă) vesel, fericit şi nepăsător, cu toate că odată ajuns acasă aveam să constat faptul că persoane necunoscute au extras de la roata de pe spate a maşinii mele, stânga, două prezoane şi au slăbit un al treilea, dar nu au reuşit să-l scoată definitiv.

Cozi la Vama NadlacFoto: Mirel Banica

„Ti-a trecut glonţul pe la ureche nene, nici nu ştii ce era să ţi se ȋntâmple”

Bănuiesc că undeva printr-o parcare din Ungaria şi Austria. Nu fură nimeni o piesă care costă 2 euro bucata, scopul este altul: roata ȋncepe să “bată”, să facă zgomot, iar nefericitul, ghinionistul şofer opreşte ȋn prima parcare să vadă ce se ȋntâmplă. Acolo, este ȋnconjurat de “prezonişti” şi atacat, tălhărit la drumul mare, pe autostrada cea mai mare şi mai circulată din Europa, cred.

„Ti-a trecut glonţul pe la ureche nene, nici nu ştii ce era să ţi se ȋntâmple”, ȋmi spune un prieten al fratelui meu, şofer la o firmă care are baza logistică undeva pe lângă Budapesta. El face naveta săptămânal şi cunoaşte bine mica lume, micro-cosmosul parcărilor şi fauna acestora. E de mirare viteza şi profesionalismul cu care hoţii reuşesc să demonteze prezoanele, chiar şi mecanicii de Formula 1 ar fi invidioşi.

Revin. Autostrada M43, legătură dintre celebra M0, autostrada de centură a Budapestei şi vama Nădlac II, cu 3 (trei!) benzi pe sens, care face să plângă de invidie şi neputinţă orice bucureştean care se prelinge cu viteza melcului ȋn jurului iubitei sale capitale de pe Dâmbovitza, străbate pusta maghiară, spre soare-răsare, spre România.

De fiecare dată când mă aflu pe ea şi gonesc spre casă, cu un amestec de nerăbdare şi deznădejde, mă ȋncearcă sentimentul acut că aici, ȋn faţă mea se termină cu spaţiu geografic şi civilizaţional şi ȋncepe ESTUL, marele necunoscut, unde totul este posibil, totul este neterminat şi iluzoriu. Semne ale apropierii vămii sunt camioanele staţionate ȋn şir indian, ca nişte cămile mecanice.

Coada se ȋntinde pe mai mulţi kilometri, ȋmi este imposibil să estimez timpul de aşteptare ȋn cazul lor, al tiriştilor, dar estimez că poate ajunge şi la 24 de ore. Imensa majoritate a şoferilor poartă papuci de plastic, şort şi maieuri de plajă. O naţiune de vilegiaturişti fără nisip şi apă, ȋn afară de cea din sticle, bidoane şi conductele de condensare de la grele instalaţii de aer condiţionat.

Visul occidental se termină odată cu intrarea ȋn vama Nădlac

Visul occidental se termină odată cu intrarea ȋn vama Nădlac. De fapt, dacă nu ar fi indicatoarele rutiere, nici nu ţi-ai da seama că treci dintr-o ţară ȋn alta, spaţiul este la fel, cerul este la fel, dar autostradă, din fericire, continuă spre România. Este vorba de mai multe containere modulare, adăpostite sub un acoperiş arcuit din plexiglas, semitransparent, ȋn care se află birourile propriu zise la vameşilor. Dacă acoperişul protejează de ploaie, el se dovedeşte a fi parţial eficient ȋn faţa soarelui necruţător de august.

Spaţiul, perimetrul vămii nu are nicio sursă de apă, chioşc alimentar. Coşurile de gunoi sunt rare şi plasate spre gheretele vameşilor. Bine, veţi spune, o vamă nu este un loc de loisir, dar atunci când sute şi sute de maşini sunt strânse ȋntr-un perimetru restrâns, este normal ca timpul de aşteptare să devină o resursă şi o problemă de care trebuie să se ţină seama.

Dar şi aceste lipsuri ar fi putut fi trecute cu vederea, dacă nu s-ar petrece an de an, ȋn perioadele de maximă afluenţă, un fenomen care ţine mai degrabă de dinamica fluidelor decât de altceva. Fluxul continuu de maşini care vine din Ungaria, de pe M43, se desface ȋn mai multe “fire”: oamenii văd de departe indicatoarele de la ghişee şi se ȋnscriu cuminţi, ȋntr-o primă etapă, la rândul care le corespunde sensului de mers. Numai că NU toate ghişeele lucrează, firele se reunesc iarăşi ȋntr-unul singur, ceea ce dă naştere, ȋn mod evident, la dificultăţi de acomodare şi de recompunere a rândului.

Am studiat mai bine de trei ani de zile logica rândului, a “cozii” de aşteptare, ȋn perioada ȋn care am lucrat la volumul “Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor ȋn România contemporană” (Editura Polirom, 2015). Fiecare popor din lume are felul lui de a aştepta, de a-şi gestiona timpul suspendat, dar activ, dedicat ȋnaintării către un scop precis. Coada din Germania nu seamănă cu cea din Australia şi nici cea din Statele Unite cu cea din Franţa. Românii sunt nervoşi, impulsivi, neacomodanţi, caută să exploateze orice breşă, orice clipă de neatenţie a celui aflat ȋn aceeaşi situaţie cu el.

Nivelul de empatie este egal cu zero. La Nădlac, oboseala extremă a şoferilor, care conduc de 8-10-12 ore, chiar şi mai mult, căldura năucitoare şi nerăbdarea de a ajunge acasă, printre cei dragi, măreşte stresul aşteptării şi căutarea de “soluţii” alternative, pentru a ȋnainta cu orice preţ. Undeva, ȋn stânga mea, un Renault Megane ȋnmatriculat ȋn Franţa ȋncearcă să profite de o mică “breşă” din rândul alăturat şi ţâşneşte de pe loc. Numai că şi şoferul dubei Ford aflat la imediat ȋn spate nu este de acord, se mută rapid ȋn faţă şi el.

Înjurături, vorbe grele, nervi, claxoane. Nu un claxon sau două, ci un cor de claxoane, zeci, sute de şoferi ȋşi claxonează disperarea şi neputinţa

Inevitabilul se produce, cele două vehicule se ciocnesc, dar foarte, foarte uşor. Înjurături, vorbe grele, nervi, claxoane. Nu un claxon sau două, ci un cor de claxoane, zeci, sute de şoferi ȋşi claxonează disperarea şi neputinţa spre cerul care se scurge ca un plumb topit pe betonul vămii Nădlac. Sosesc şi motociclişti, valuri. Prea puţini dintre ei, doar unul sau doi, se ȋnscriu ȋn rând, aşa cum ar fi normal. Majoritatea se furişează, unduios, sub privirile aspre ale celor care au patru sau mai multe roţi, direct ȋn faţă, la capătul atât de râvnit al rândului. Iată un motiv, ȋncă unul, pentru care şoferii iubesc atât de mult motocicliştii.

Personal, nu prea am ce să reproşez personalului maghiar şi român al vămii. La rândul lor, ei lucrează ȋn aceste condiţii inumane şi nu prea văd cum ar putea să facă faţă unui flux atât de mare de intrări/ieşiri, respectând rigorile şi procedurile standard de control. Dar mi se pare inadmisibil ca autorităţile româneşti să nu ia ȋn calcul câteva soluţii simple şi eficace de a face viaţa mai suportabilă celor care se ȋnfundă ȋn acest cap de sifon care este vama Nădlac doi.

În primul rând, unul sau doi agenţi care să iniţieze buna formare a rândului şi menţinerea acestuia. De ce credeţi că stau de fapt jandarmii la rând, la pelerinaj? Prezenţă, descurajare, impunere. Trebuie definită şi impusă trasabilitatea acestuia, inclusiv prin folosirea unor semnale luminoase şi acustice. În al doilea rând, umanizarea urgentă a spaţiului vămii, atât pentru cei care tranzitează vama, cât şi pentru lucrătorii vamali. Puţin verde, surse de apă, toalete, coşuri de gunoi, o comunicare grafică mai eficientă. Este greu, dar nu imposibil.

La urma urmei, o vamă este locul ȋn care/prin care o ţară ȋţi spune bine aţi venit sau la revedere!

La urma urmei, o vamă este locul ȋn care/prin care o ţară ȋţi spune bine aţi venit sau la revedere! În ambele cazuri, pentru majoritatea punctelor vamale din ţară, acest lucru nu se ȋntâmplă, cu un maxim la vama Nădlac II. Românii sunt oameni care acceptă orice, aşteptarea este a două lor natură, comunismul şi viaţa pliină de lipsuri, ȋn general, i-a antrenat pentru aşa ceva. Personal, am aşteptat aproape două ore, ca un ou aruncat ȋntr-o tigaie de teflon fără ulei, am trecut, dar (nu) am uitat, toată experienţa mea şi a altora lasă un gust amar, de neputinţă amestecată cu resemnare.

O ultimă remarcă: parte dintre cei care trăiesc şi muncesc ȋn străinătate, care au fost fierţi de vii ȋn acestă vamă, poate aveau sufletul ȋn balanţă şi se ȋntrebau ȋnainte de ajunge la porţile ţării: să mă intorc sau nu ȋn România? După proba de foc a vămilor româno-maghiare, sunt convins că au ales să NU se mai ȋntoarcă nicioadată. Doamnelor, domnilor care gândiţi programe şi strategii de reintegrare şi reinserţie a celor plecaţi din ţară, aurul acestei ţări (nu glumesc, nu e figură de stil), poate că ar trebui să ȋncepeţi prin a umaniza şi renova, repet, vămile acestei ţări.

PS: ştiu, ştiu, există “aplicaţia” (nesuferit cuvânt) punctelor de trecere vamală, care-ţi indică ȋn timp real gradul de aglomerare, timpi de aşteptare etc. Dar atunci când te pregăteşti să treci vama ȋn alte ţări civilizate, de pe alte continente, nu neapărat cel european, eşti cu ochii ȋn “aplicaţie”? Ea constituie de fapt excepţia care arată că regula suferă.

Nota redacției: Mirel Bănică este cercetător la Academie, specialist în sociologia religiilor, autor al mai multor cărți. Din când ȋn când, vorba lui, e şi jurnalist.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *