„Celor ce s-au născut după `90 cred că o sa li se pară o carte de-o trăsneală totală”. Interviu cu Ana Blandiana despre cartea-eveniment a anului VIDEO

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

Jurnalul Anei Blandiana, apărut acum cateva zile la editura Humanitas, merită titlul de cartea anului. Este o surpriză, o carte inopinată și genuină. Cronică personală a celor mai negri ani ai perioadei ceaușiste, 1988 și 1989, o mărturie asupra absurdului și a terorii existenței cotidiene din acei ani, jurnalul acesta poate părea de necrezut cititorului de astăzi.

Ana BlandianaFoto: Hotnews

Textul din volumul gros de peste 500 de pagini este exact textul scris acum 35 de ani. Apar multe nume și multe întâmplări despre scriitori, critici literari, oameni de cultură, prieteni dar despre si activiști de partid, securiști, funcționari de rang înalt sau modest. Sunt și relatări ale unor evenimente care marcau oamenii acelor zile, discuțiile și obsesiile acelor ani. Unele dintre aceste discuții, de pildă cele despre lașitatea poporului român și ineficiența elitei, au rămas și astăzi la fel de actuale.

Este o carte despre imposibila solidaritate a intelectualilor vremii, despre singurătatea celui pus la zid de regim și umilința cotidiană, despre fățărnicie, minciună și răutate. Dar, ceea ce e cu totul uimitor, speranța și demnitatea înving în fiecare pagină, în fiecare zi. Cu ce mecanisme nebănuite, inefabile funcționează libertatea și nădejdea când lumea pare mai sumbră ca niciodată și disperarea mai mare? Cum de credința în valori invizibile depășește instinctele de supraviețuire? Acesta este misterul acestui extraordinar volum. (Lucian Popescu)

Despre manuscrisul cărții, când și cum a fost scris

  • Jurnalul începe cu ziua de 31 August 1988, în ziua în care am aflat că sunt din nou interzisă. Era cea de-a treia oară în viață. Am mai fost interzisă după ce publicasem două poezii. S-a trimis o circulară de la Oradea, unde eram elevă și unde tata fusese arestat, în care se spunea că sunt fiica unui dușman al poporului. Există un proverb românesc care zice că „tot răul e spre bine”, iar în cazul meu a funcționat extraordinar. Au urmat patru ani de interdicție în urma unei circulare care fusese trimisă la toate publicațiile din țară. Acestea erau de ordinul sutelor. Așa că toate publicațiile au aflat despre o fetiță de 18 ani, despre care nu știau nimic până atunci, că e persecutată. Când am debutat, peste patru ani – se mai îndreptaseră vremurile – am beneficiat de o atenție la care debutanții nu pot decât să viseze. Toți erau curioși. Aceasta e fetița persecutată? Aceasta a fost prima interdicție. După aceea, au fost poeziile din revista Amfiteatru, publicate în 1984. A treia oară a fost din cauza motanului Arpagic.
  • In 31 August 1988 când am aflat din nou că nu mai pot să public, nu mai puteam să sper că se va mai reveni. Spre sfârșitul anilor 80 totul devenise negru. Am hotărât să scriu un jurnal. Era ca o alternativă la publicare, ca un argument împotriva neantului în care dispărea totul. Am scris vreo patru caiete de câte 200 de pagini, câte 100 de foi. Erau singurele caiete mari care se găseau în librării. Am scris până în jurul datei de 15 noiembrie. A venit Revoluția,
    am intrat într-o altă viață. N-am mai fost decât în foarte mică măsură scriitor sau chiar deloc.
  • De fapt, eram scriitor doar în străinătate și asta a fost salvarea mea. După 89 am început să fiu publicată masiv în străinătate și, din când în când, reușeam să mă smulg din meeting-urile Alianței, din tot ce făceam în România, și să merg la câte o lansare de carte, unde îmi aduceam aminte că sunt scriitor și unde eram tratată cum fusesem în România la început, când toti se mirau că am talent. In această perioadă caietele au stat pe masa mea de scris, la care nu scriam, dar la masa mea de lucru. Scriam manifeste și proclamații.
  • Îmi închipuiam că acele manuscrise nu pot să fie decât deprimante. Și cum era foarte mult de citit si eram foarte ocupata, amânam mereu. La un moment dat am observat că nu mai sunt. Atunci, am intrat într-o nebunie, mi-am zis că Securitatea continuă să existe, că au pătruns la noi în casă, că mi-au luat caietele, dar mi se părea absurd, adică aveam totuși un pic de bun simț și părea foarte puțin probabil. Am uitat de caiete cu totul. A venit pandemia și a fost singura dată în viață când n-aveam treabă și nimeni nu trăgea de mine. M-am apucat să fac ordine într-un dulap unde era ca sfârșitul lumii, caiete peste caiete, pagini, tăieturi din ziare. Și am găsit caietele, probabil că eu le mutasem, fără să înregistrez gestul.
  • Si atunci, povestesc în carte, am avut un șoc de două feluri. În primul rând, mi-am dat seama că citesc foarte greu, pentru că totul era scris cu pixuri proaste care lăsau o urmă care devenea tot mai pală și era tot mai greu de citit, iar pe de altă parte,
    citeam scene pe care nu mi le mai aminteam, nici că le trăisem, nici că le scrisesem. Am deschis la întâmplare, într-un loc în care povesteam reacții despre arestarea celor de la România Liberă. Nu imi mai aminteam deloc momentul respectiv și am avut sentimentul că dispare o parte a vieții mele.
  • O colaboratoare de-a mea le-a introdus pe computer, a lucrat vreo jumătate de an, după aceea cred că încă vreo jumătate de an am lucrat eu să corectez, pentru că nu înțelegea multe cuvinte,. După care a mai urmat un an, după ce am citit în sfârșit textul corectat, un an de meditație in care m-am gandit dacă să-l public sau să nu-l public. Atunci când l-am scris, l-am scris tocmai pentru că știam că publicarea este scoasă din discuție. Acum,
    era clar era că valoarea lui consta în autenticitatea lui.
  • Ideea că aș mai fi corectat ceva n-avea de ce să intre în discuție. Exista riscul ca nenumărați oameni care există ca personaje în carte, dar sunt încă și în viață, să se supere și să pătesc ceva.

    Ana Blandiana, Mai-mult-ca-trecutul Jurnal, 31 august 1988–12 decembrie 1989
  • Petrică Băcanu, fostul director al României Libere, a fost vicepreședintele Alianței Civice, de care fuseserăm foarte legați – nu cred că exagerez când spun că fără România Liberă, cea condusă de Petre Mihai Băcanu, în România n-ar fi existat nici opoziție, nici Convenția, nici Alianța, nici Convenția Democratică, nici anul 1996, pentru simplul motiv că România Liberă fusese singurul punct de sprijin. N-aveam televiziune, nimeni n-avea niciun ban. La Alianța Civilă niciodată n-au existat salarii, mult timp n-am avut nici sediu. Asta a fost o paranteză. Am rămas prieteni și de ani de zile l-am bătut la cap să-și scrie memoriile – și acum și le-a scris și el, vor apărea. I-am zis, eu, care îi citisem memoriile, știi, am descoperit și eu niște jurnale, dar n-am curajul să le public. Și el m-a întrebat: ce poți să pățești? Într-adevăr, aparțin unei generații și unei biografii în care tot timpul am pățit ceva. Ce mai poate să-ți facă cineva, la închisoare nu poate să te bage. Sigur, poți sa te consumi singur de felul în care vei fi înjurat, de felul în care vei fi calomniat în presă. În orice caz m-a convins și l-am publicat. Asta nu înseamnă că încă nu îmi e puțin frică de reacția celor în viață, care sunt personaje în carne și oase.
  • „Aceasta este cartea obsesiei mele că nu protestez destul.”

    • Pentru mine, cartea asta, este un portret al epocii, este o epocă pe care am descoperit-o mai rea decât o ținusem minte. Ținerea minte dispare în general de-a lungul timpului, adică începi să vezi și părți mai bune. Citind lucrurile concrete pe care le uitasem și care sunt efectiv de neînchipuit pentru un om normal de astăzi, mi-am dat seama că este cu adevărat un portret al epocii. Acesta este și argumentul cel mai important pentru care am publicat cartea, dar din punctul meu de vedere, aceasta este cartea unei obsesii de-a mea, că nu protestez destul. Și asta pentru că puneam în balanță protestul politic, care ar fi atras represiune, care mi-ar fi interzis, nu publicarea, fiindcă publicarea oricum era sub semnul întrebării, mi-ar fi interzis liniștea ca să pot continua să scriu. Adică am avut tot timpul senzația că am pus în balanță curajul cu posteritatea, cu scrisul, și că mi se părea uneori că este mai importantă posteritatea. Și este!
    • In general cred că scrisul este cel mai important lucru din lume, dar în același timp nu puteam să nu-mi reproșez. Visam sa povestesc în carte tot felul de proteste politice concrete.
      Poetul Dinescu e în carte un personaj principal, super pozitiv, pentru că l-am admirat din toată inima, tocmai pentru că și el era scriitor, dar era un scriitor mai puțin obsedat, mai
      puțin scriitor ca mentalitate decât mine, și care a optat pentru textul politic propriu-zis.
      Dinescu după Revoluție a devenit un om din ce în ce mai diferit și pe care, în mod evident, la ora asta nu îl admir. Tocmai de aceea este un portret al epocii. Este epoca așa cum a fost ea și cum ne-a schimbat în bine și în rău pe fiecare.
    • În legătură cu schimbarea, nu numai în cazul Dinescu, în nenumărate alte cazuri, am ajuns la părerea că oamenii și-au dezvăluit adevărata esență în condițiile de libertate. Deși ai putea crede că e invers. Felul în care s-au purtat după 89 mă face să-i judec mai corect decât îi judecăm înainte.

      Celor ce s-au născut după 1990, cred că o sa li se pară o carte suprarealista, o carte de-o trăsneală totală.

      • De fapt, există o contradicție continuă în carte. Am descoperit in lectura cărții felul în care sufăr în același timp, pe două sensuri opuse: pe de o parte sufăr că sunt lăsată singură, iar pe de altă parte mă simt opusă acestei societăți. Normal ar fi fost să nu îmi doresc să mai am de-a face cu ea. Toată viața mea a conținut această contradicție, între a vrea să rămân singură, a fi fericită singură, și a simți că trebuie să am ecou.
      • Cred că celor care n-au nicio idee, și s-au născut după 1990, cred că o sa li se pară o carte
        suprarealista, o carte de-o trăsneală totală.
      • Cred că cel mai tare am fost nedreaptă față de soțul meu, care toată viața, tocmai pentru că mă iubea și dorea să mă protejeze, a încercat să mă țină puțin în frâu, firea mea fiind tot timpul să mă arunc cu capul înainte. Pentru că îmi reproșam mie însămi că nu fac ceva senzațional, un protest adevărat, mi se părea că el e vinovat.
      • Dar scrisul era mai important. Chiar cartea asta dovedește că scrisul era mai important decât un protest obișnuit, care ce putea să facă? Dar chiar dacă mi-aș fi dat foc în piața CC-ului, ce se putea spera? Decât că se va afla la Europa Liberă și se va vorbi o săptămână despre asta. Puteai să speri că o sa cadă Ceaușescu? A existat Liviu Babeș care chiar și-a dat foc, s-a întâmplat ceva? Nici măcar nu a rămas figura lui în istoria sufletească a României, așa cum a rămas Jan Palach la cehi. Noi câțiva, Alianța Civică si Memorialul de la Sighet, sărbătorim în fiecare an momentul în care el a murit. Probabil unii se întreabă, în caz că nimeresc un asemenea text, cine a mai fost și ăla? Adică n-avem cultul propriilor noastre valori.
      • Eu si soțul meu, am fost căsătoriți 56 de ani. Am fost atât de apropiați, în toate sensurile. De la faptul că, bineînțeles, ne iubeam, până la faptul că scriam amândoi, si până la faptul că am condus împreună Alianța Civică ș.a.m.d. Toată viața am avut remușcarea că el nu se vede, adică din cauza mea el nu se vede destul de de bine. Adică eu ca ființă sunt mai vizibilă. Abia când a murit mi-am dat seama că nu era adevărat. Faptul că au fost mai mult de o mie de oameni la înmormântare, până la faptul că s-a scris enorm și mi-am dat seama că toată lumea înțelegea de fapt, iar eu sufeream ca o proastă
        din cauza asta.

      Zvonurile și minciunile

      • Zvonurile au fost o problemă a vieții mele și în mod clar au fost niște arme ale Securități.
        Știți care e cel mai grozav lucru din categoria asta? La începutul anilor 90, când încă era
        puternică revista România Mare, a apărut odată o pagină întreagă cu nume de amanți ai mei. Era ceva uluitor, in mare parte nici n-auzisem numele lor, dar nu asta era extraordinar. Extraordinar era faptul că toată viața și eu și soțul meu am fost puțin complexați de faptul că noi eram mereu împreună și colegii chiar râdeau de noi. Îmi amintesc o dată când ne-am întâlnit pe stradă cu un coleg, și noi ne țineam de mână, el a a spus „Dumnezeule Mare, tot vă mai țineți de mână? Nu v-ați plictisit?” Nu ne plictisisem. În schimb eram considerați prea cuminți.
      • Am descoperit atunci aceste zvonuri și nu mai era valabil proverbul ” unde nu-i foc nu iese fum”, dimpotrivă, inventaseră un fel de a murdării oamenii prin niște lucruri care păreau incredibile și atunci reacția publicului era „așa ceva nu se poate inventa”, tocmai pentru că era incredibil.

      Augustin Buzura

      • Am fost prieteni, de la Cluj, cand era student la medicină. Eu nu eram încă studentă, fiindcă eram interzisa. Era prieten cu soțul meu, a devenit și cu mine. Ne vedeam toată ziua. După aceea, am devenit scriitori cunoscuți încet, încet, am rămas prieteni. Pe parcursul anilor, au apărut bârfe despre el, de un fel sau de altul.
      • Eu întotdeauna am spus, dacă nu contează cărțile, atunci ce contează? Cărțile lui erau niște cărți efectiv curajoase, niște cărți care făceau efortul să pătrundă în mecanismele terorii și ale dictaturii. In general, există în carte tot felul de momente în care m-am îndoit de el și mereu ma încăpățânam să cred că literatura contează, ceea ce pana la urmă nu m-a ajutat.
      • In ultima perioadă era clar că suntem pe poziții diferite. De altfel, felul în care a evoluat el după 89, adică diferența care exista între Alianța Civică și Iliescu, de care el era foarte apropiat, spune multe în privința asta.
      • Totul este tulburător și este o temă de meditație, pentru că dacă el a colaborat, a avut relații în interiorul puterii de atunci, și de după 89. A făcut-o ca să scrie niște cărți care să reușească să treacă și care într-adevăr au reușit să treacă într-un fel miraculos. Oricum, relația cu el a fost a fost mereu o temă de tulburare și de meditație.
      • El avea ideea că în cadrul Securității există o parte ale cărei acțiuni țin de patriotism. Oricum, într-un fel cred că a fost pedeapsa lui. Cărțile de după 89, pe care a continuat să le scrie, nu le-am citit și îmi tot propun să o fac.
      • Dacă într-adevăr el a fost un scriitor important, pentru că și asta e o problemă, pentru că niciodată înainte de 89, legătura între ce spune cenzura și ce vreau eu să spun, era ceva important în scrierea unei cărți. Este greu de spus cum se va hotărî și dacă nu cumva unii scriitori au fost atunci considerați importanți, literar vorbind, pentru că erau mai curajoși decât alții. Și de fapt, nu numai asta contează. Lucrurile sunt extraordinar de complicate.
      • Din păcate, nu mai văd mari critici la orizont, iar cei care au fost s-au plictisit deja de citit și de scris cronici. Acesta e o altă temă de discuție. Dar, e clar că problema de azi a literaturii române nu este literatura care se scrie, care este în mare măsură bună și foarte interesantă, și versuri, și poezia, și proza. Este ce face critica, în ce măsură există niște instanțe critice, care trebuie să fie ale noilor generații? Oricum, generațiile nu-și recunosc decât propriile lor instanțe critice, doar că ele mai există în foarte mică măsură. Adică eu îmi amintesc, de exemplu, ce a scris Lucian Raicu prima oară despre mine, eu fiind o pustoaică, și a scris foarte bine. A fost ca și când deodată as fi primit un premiu. Ei bine, acum nu mai prea există așa ceva, deoarece criticii importanți de la ora asta, Manolescu, Mircea Martin, nu mai scriu despre cărțile care care apar acum. Până la urmă se va vedea în ce măsură literatura scrisă sub dictatură a rezistat. Pentru mine, cea mai mare mândrie este că mi se reeditează mereu cărțile de atunci. Asta înseamnă că ele continuă să existe în sine, nu numai pentru ce se citea printre rânduri.

      Geo Bogza

      • După 89, au fost câțiva critici tineri care au scris despre Geo Bogza foarte dur, distrugându-l pe baza unei cărți a lui, o carte care s-a numit „Meridiane sovietice” și care a fost o carte scrisă după o călătorie în Uniunea Sovietică. Eu, dar mai ales soțul meu, am avut o relație absolut specială, umană cu el. Am încercat atunci să înțeleg, și sunt convinsă că înțeleg corect și acum. Geo Bogza a fost un om de stânga înainte de comunism, spre deosebire de mulți alți scriitori. În general marii noștri scriitori au fost mai mult de dreapta, El nu nu era membru a Partidului Comunist, deci nu era comunist, era de stânga și stânga asta era o stângă ținând de suprarealist. Suprarealiștii au fost de stânga. Fac o paranteză, Geo Bogza a fost și închis pentru o carte care s-a numit „Jurnal de sex” și care era o poezie. Poezie adevărată, dar cam decoltată. După 89, ca urmare a pudibonderiei din timpul lui Ceaușescu, tinerii din generația 90 au început să scrie porcării pur și simplu. Niște versuri scrise, paradoxal, mai ales de fete, niște versuri de-a dreptul nerușinate care nu au nicio legătură de fapt cu poezia, dar lor li se pare că este un gest curajos. Chestia asta se fumase în anii 20, când a intrat Bogza la închisoare, că a scris „Jurnal de sex”. Închid paranteza.
      • In momentul In care dictatura a devenit tot mai neagră, Bogza a fost deputat în Marea Adunare Națională în această calitate, sau sub această acoperire, ca să mă exprim așa, am fost cu el și cu Romi împreună la Mănăstirea Sihăstrie, unde am fost primiți de părinte cu o recunoștință extraordinara. Nu ne venea să credem pentru că Bogza nu părea un mare credincios. Dar am aflat că el, în calitate de deputat de Neamț, unde se afla și mănăstirea, se dusese, riscând toate, bineînțeles în anii 50, și reușise să salveze călugării care se duceau în ca sihaștri, iar în munți erau partizanii. El a evoluat în acest sens. Cartea respectivă este o carte interesantă literar, pentru că este o carte care folosește numai hiperbole, se vede că este a unui suprarealist. In același timp, este clar că nu este o dovadă de mare morală că a scris niște laude. Dar după aceea au venit anii lui Ceaușescu, când el era tot mai bătrân și a devenit un fel de șef moral al Uniunii Scriitorilor, moral îEl protesta tot timpul în ședințele de la Uniune la orice, si în felul ăsta devenise șeful nostru, al tinerilor.
      • Ideea mea, care ar fi putut funcționa dacă ar fi existat solidaritate, era să facem un protest serios și politic în care să analizăm situația de la noi și să trimitem la Europa Liberă, nesemnat, dar cu o listă separată de semnături. Era o complicație întreagă. N-a funcționat. Dar Bogza a fost primul care a semnat. Prin urmare, ideea mea și a celor cu care vorbisem și care la început păreau să fie de acord, era că dacă Bogza va fi primul, va funcționa. Iar Bogza a fost singurul care a fost de acord. Nu s-a mai putut face nimic pentru că au dat înapoi ceilalți.
      • Nu cred că este in regula a-l judeca doar pentru acea carte și a nu-i mai citi literatura de dinainte, care este o literatură de foarte bună calitate, Apoi ca reporter, una din marile lui cărți, care au fost interzise, a fost despre Munții Apuseni, Țara de piatră. Sau Țara de pământ, despre Basarabia, și o altă carte, Țara de foc, despre Dobrogea. Și acestea au rămas interzise pe tot timpul comunismului, iar acuma nu se reeditează pentru că îl critică pentru o carte. De aceea, portretul epocii trebuie înțeles pentru că oamenii sunt de foarte multe feluri siacelași om este de foarte multe feluri în timpul vieții lui.
      • La Cluj, unde toată viața mi-am reproșat că n-am avut curajul să merg să îl unosc pe Blaga, îl respectam pe Blaga atât de tare. Cred că și psihologia ardeleană e mai închistată, așa că ne plimbam in cartierul lui, mergeam să ne plimbăm acolo fiindcă era cartierul si casa lui, dar când ajungeam pe strada lui, treceam pe cealaltă parte, pentru că mi se părea că dacă trecem prin fața porții suntem obraznici. Ar fi fost prea mult. Abia după aceea, după ce am plecat de la Cluj, după ce Blaga a murit, m-am gândit, cum ar fi fost să putem sta de vorbă cu el? Cat de fericit ar fi fost el dacă niște tineri s-ar fi dus la el? Asta este.
    spot_imgspot_img