Cronica de carte: Hitler, un dictator care era convins că a descoperit „legile istoriei”

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

Scrierile despre Hitler și național-socialism au o istorie în sine, studierea istoriografiei raportării la fascism reprezentând subiectul unor cercetări de sine stătătoare[1]. De la lucrarea de pionierat a lui Alan Bullock, Hitler: A Study in Tiranny[2], trecând prin celebra biografie a lui Joachim Fest[3] și până la clasica lucrare a lui Ian Kershaw[4], numărul lucrărilor, studiilor și articolelor dedicate personalității dictatorului Adolf Hitler sau celui de Al Treilea Reich a depășit 100.000. În aceste condiții, cei mai titrați cercetători ai fenomenului recunosc faptul că „niciun istoric nu poate spera să stăpânească nici măcar o parte însemnată a unei literaturi de asemenea magnitudine”[5].

Andrei Avram Foto: Arhiva personala

Un adevărat punct de cotitură în studierea nazismului și a personalității lui Hitler a fost reprezentat de viziunea lui Ernst Nolte, care, în a doua parte a anilor `80, a dat naștere celebrei Historikerstreit („disputa istoricilor”). Ceea ce a scandalizat lumea academică a acelei perioade a fost „relevarea de către Nolte a anteriorității <> sovietic în raport cu cel nazist: înainte de Auschwitz a fost Gulag”[6]. Viziunea lui Nolte a pornit „de la ipoteza că resortul sentimentelor și ideologiei lui Hitler a fost relația de teamă și ură față de comunism, că el exprima astfel, cu deosebită intensitate, ceea ce simțeau numeroși contemporani, germani și străini, și că toate aceste sentimente și temeri erau în mare parte de înțeles, fiind până la un anumit punct chiar justificate”[7].

Chiar dacă studiile ulterioare au renunțat la sublinierea anteriorității Gulagului sovietic comparativ cu lagărele de exterminare naziste, compararea celor două totalitarisme, a nazismului și a comunismului și, inclusiv, sublinierea rolului pe care raportarea la „pericolul bolșevismlui” l-a avut în constituirea viziunii lui Hitler asupra lumii a fost din ce în ce mai des întâlnită, subliniindu-se „acuta luptă ideologică dintre cele două regimuri politice de-a lungul anilor `30”[8].

Ținând cont de imensitatea bibliografiei dedicată subiectului, dar și de trasarea principalelor direcții de cercetare în lucrări consacrate, considerate în unanimitate „clasice”, o întrebare oportună ar fi aceea referitoare la legitimitatea unei noi biografii a lui Hitler. Căror exigențe metodologice trebuie să răspundă o lucrare de istorie pentru a se impune pe „piața ideilor”, pentru ca autorul să capete „capital simbolic” în domeniul pe care îl studiază și pentru ca lucrării să nu îi fie atribuită o eticheta peiorativă de „carte din cărți” (în sensul lipsei inovației istoriografice și a compilării viziunii altor autori)?

Indiferent de domeniul pe care alege să îl aprofundeze, un istoric este nevoit să lucreze și să interpreteze documentele istorice. Așadar, un standard al inovației istoriografice este reprezentat de introducerea în circuitul științific al unor documente inedite. Maniera în care aceste documente sunt contextualizate istoric și supuse hermeneuticii oferă, de asemenea, plus valoare lucrării respective.

Întrucât domeniul istoriografic a depășit demult pretenția obiectivității totale, celebra expresie le style est l’homme même se aplică și istoricilor. Astfel, stilul istoricului și modalitatea în care acesta inovează din perspectiva analizei critice a unor evenimente istorice cunoscute își pun amprenta asupra calității unei cărți de istorie. Bineînțeles, inovației hermeneutice îi trebuie coroborată și validitatea interpretării, iar, în cazul interpretărilor cu adevărat inovatice, timpul și analiza critică a istoricilor consacrați asupra noii viziuni lansate în câmpul istoriografic pot confirma sau infirma noua viziune.

Brendan Simms (n. 1967, Dublin) este profesor de istoria relațiilor internaționale la University of Cambridge. Este autorul mai multor lucrări, dedicate istoriei Imperiului Britanic (Three Victories and a Defeat: The Rise and Fall of the British Empire, 2008) bătăliei de la Waterloo (The Longest Afternoon: The 400 Men Who Decided the Battle of Waterloo, 2015) sau istoriei Europei (Europe: The Strunggle for Supremacy, from 1453 to the Present, 2014[9]).

Ultima lucrare a lui Brendan Simms, Hitler: Only the World Was Enough. A biography, a fost publicată în anul 2019 (Penguin Books Ltd, London), varianta în limba română, în traducerea lui Andrei Pogăciaș, văzând lumina tiparului în anul 2023 (Editura Polirom).

Lucrarea este structurată în șase părți (Umilirea, Fragmentarea, Unificarea, Mobilizarea, Confruntarea, Anihilarea) care urmăresc din perspectivă cronologică biografia lui Hitler, de la nașterea sa (20 aprilie 1889) până la sinuciderea pe fundalul ruinelor celui de al Treilea Reich (30 aprilie 1945).

Aceasta răspunde exigențelor amintite mai sus: introduce în circuitul științific documente inedite, propune o nouă interpretare a Weltanshaung-ului lui Adolf Hitler, vizând, în același timp, o inovare din perspectivă metodologică.

Astfel, „Arhivele de război (Kriegsarchiv) din Bavaria au furnizat noi materiale privind experiențele lui Hitler din Primul Război Mondial, inclusiv întâlnirea sa capitală cu soldații americani și, pe un plan mai general, lupta regimentului său cu noii adversari. Alte fonduri din München au confirmat amploarea îngrijorării lui Hitler în legătură cu separatismul bavarez. Registrele Foreign Office conțin un material valoros despre revenirea emigranților germani și planul de a-i <> cu evreii germani care plecau. Din câte cunoaște autorul, niciunul dintre aceste documente menționate nu a fost folosit de alți biografi ai lui Hitler și e puțin probabil că au știut de ele” (p. 22).

De asemenea, încă din Introducerea lucrării, autorul dorește să-și sublinieze diferența specifică, comparativ cu celelalte biografii dedicate lui Hitler, standardul contribuției sale vizând regândirea fundamentală atât a biografiei dictatorului nazist, cât și a istoriei celui de al Treilea Reich. Noutatea demersului său vizează trei afirmații „importante și interconectate: Prima, că principala preocupare a lui Hitler în întreaga sa carieră a fost Anglo-America și capitalismul global, mai degrabă decât Uniunea Sovietică și bolșevismul. A doua, că viziunea lui Hitler asupra poporului german – chiar purgat de evrei și alți <> – era extrem de ambivalentă, reflectând un sentiment de inferioritate în comparație cu <>. A treia, că ne-am axat […] prea mult pe criminala <> a lui Hitler îndreptată contra evreilor și altor <> și nu îndeajuns pe cea ce el considera a fi <>, menită a <> poporul german la nivelul rivalilor săi britanici și americani. Toate acestea înseamnă că am omis măsura în care Hitler a fost angrenat într-o luptă mondială nu doar cu <>, ci și cu <>” (p. 18).

Un alt element inovativ al lucrării de față este reprezentat de „<> în studiile istorice”, ceea ce îl face pe Brendan Simms „să acorde atenție în mod special timpului, cronologiei și – mai ales – etapelor gândirii lui Hitler. Expansiunea și contracția timpului în mintea lui”, apărând „ca o variabilă crucială” (p. 20).

Urmând metodologia recomandată de Richard Evans, autorul și-a propus privilegierea analizei, argumentației și interpretării, în dauna limbajului „procurorului și al moralismului predicator”, încercând „să intre în mintea lui Hitler, fără a-l lăsa pe el să intre în mintea autorului” (p. 23).

Autorul își denumește lucrarea „laxă în context și <>”, acest aspect implicând „exegeză extinsă și citări directe din Hitler […] Nu am încercat a-l contrazice pe Hitler sistematic […] Într-un fel sau altul, <> al scrierilor și discursurilor lui Hitler este de mai mică importanță pentru această biografie decît semnificația și intenția lor” (p. 23).

Indiferent de epoca și contextul istoric în care au trăit, oamenii nu s-au născut adepți ai democrației sau ai totalitarismului, apărători ai drepturilor omului sau antisemiți ș.a.m.d. Individul devine într-un fel sau altul, experiențele sale biografice, dar și lecturile jucând un rol important în acest sens. Astfel, una dintre cele mai des întâlnite problematici din literatura de specialitate este aceea referitoare la antisemitismul lui Hitler. Când a devenit acesta antisemit? Care a fost factorul declanșator al viziunii sale stereotipice conform căreia „evreii conduceau lumea”, viziune care, în cele din urmă, a avut drept consecință una dintre cele mai mare crime din istoria umanității, Holocaustul.

Conform autorului, și în contradicție cu alte studii clasice despre nazism (viziunea lui Ian Kershaw, de exemplu), Hitler nu a manifestat nicio urmă de antisemitism în „perioada vieneză” a vieții sale (1907-1913). Până la vârsta de 25 de ani, viitorul dictator nu a dat dovadă de „niciun semn evident al vreunei atracții pentru politică”. Odată cu stabilirea la München, la sfârșitul lui mai 1913, poate fi identificat și primul act politic documentat al lui Hitler, întregistrarea sa drept „apatrid”, „ceea ce e o declarație clară de ostilitate față de Austro-Ungaria”.

Evenimentul care îl va fi metamorfozat definitiv pe Hitler (și pe alte milioane de oameni) a fost Primul Război Mondial – „Dacă Hitler din 1914 nu lăsase nicio urmă în lume, lumea avea să sale curând urme asupra lui” (p. 31). Războiul s-a dovedit a fi pentru tânărul anomim „o experiență emancipatoare, dar și destabilizatoare. În timpul celor patru ani de serviciu militar, Hitler a fost rănit, supus unor bombardamente devastatoare, decorat, orbit și înfrânt, ca mulți alți germani din jurul lui. A terminat conflagrația așa cum o începuse, ca un personaj mai degrabă singuratic, aflat undeva la marginea istoriei Germaniei și a lumii” (p. 25).

Conform lui Brendan Simms, „în ciuda aserțiunilor sale din Mein Kampf și din alte locuri”, nici în timpul Primului Război Mondial nu pot fi identificate urme ale antisemitismului lui Hitler. „Până la sfârșitul războiului, Hitler avea <> clar conturată sub privirea sa. Lupta contra evreilor, sub masca lor capitalistă sau comunistă, nu începuse încă” (p.38). Mult mai important ar fi fost contactul soldatului Hitler cu soldații englezi și americani, înverșunarea de care au dat aceștia dovadă în lupte jucând un rol important în viitoarele sale considerații privind presupusa superioritate rasială a lumii anglo-saxone, inclusiv față de germani.

Prima mențiune referitoare la „chestiunea evreiască” este datată la finalul lunii august 1919 „și a fost făcută foarte clar în contextul capitalismului, mai degrabă decât al bolșevismului sau al Revoluției Germane”, Hitler devenind „un inamic al evreilor îaninte să devină un inamic al bolșevismului rusesc” (p. 41). Astfel, după Primul Război Mondial și după semnarea Tratatului de pace de la Versailles, Hitler a fost convins că Germania este „înconjurată de dușmani”. Conform interpretării lui Brendan Simms, pentru Hitler, primii dușmani – și cei mai redutabili – au fost britanicii și americanii. Ulterior, acestora li s-au adăugat evreii, „capitalismul” și „iudaismul” devenind, în limbajul viitorului lider nazist, termeni interșanjabili și simbiotici, de unde a rezultat și expresia atât de des întâlnită în discursurile hitleriste: „iudeo-capitalism”. Ulterior, lista dușmanilor Germaniei a fost completată cu bolșevismul, considerat, la rândul său, o unealtă a capitalismului[10]. Astfel, cercul dușmanilor a fost închis, însă aria acestuia a fost tot timpul o variabilă. Se putea oricând mări, în funcție de contextul istoric care influențează perspectiva liderului nazist. Oricine contesta viziunea sa asupra lumii era catalogat „vândut intereselor evreimii mondiale”, „iudeo-capitalismului” sau „iudeo-bolșevismului”. Conceptele erau lipsite de o semnificație reală, importantă fiind integrarea celor cărora li se atribuiau aceste denominații în rândul dușmanilor lui Hitler și, inclusiv, ai poporului german. Pe rând, în categoriile amintite au fost integrați „dușmanii interni”: socialiștii, comuniștii, dar și conservatorii sau catolicii. Ulterior, Churchill, Stalin sau Roosevelt au fost, pe rând, conform viziunii hitleriste, vânduți intereselor „evreimii mondiale”. Dar și episcopul de Münster, Clemens von Galen, cel care, atunci când „a denunțat din amvon asasinatele” naziste, Hitler „a tunat și fulgerat contra <>” (p. 383).

O idee pe care autorul o subliniază este aceea referitoare la faptul că antisemitismul lui Hitler trebuie înțeles în contextul „intensei preocupări pentru Marea Britanie și Statele Unite”. Această viziune reprezintă, de fapt, o cvadradură a cercului pentru ideologia nazistă: „Dacă evreii erau prin natura lor niște paraziți și niște distrugători, de ce nu slăbiseră Anglo-America? Invers, dacă Anglo-America era atât de puternică precum spunea, de ce nu scăpase de evrei? Orice ar fi, credința lui Hitler în simbioza anglo-americano-evreiască era sinceră” (p. 101). De altfel, „radicalizarea cumulativă”[11] specifică regimului nazist se va reflecta și asupra politicii sale antisemite. Primele boicoturi împotriva populației evreiești demarate chiar în anul preluării puterii de către naziști, legile de la Nürnberg, Kristallnacht, discursul „profetic” al lui Hitler din 30 ianuarie 1939[12], asasinatele din teritoriul estic ocupat, conferința de la Wannsee, deportarea și uciderea în masă a evreilor, în ceea ce va fi devenit cea mai mare crimă în masă din istoria umanității, sunt dovezi ale faptului că, pe termen lung, criminalitatea intrinsecă Weltanschauung-ului lui Adolf Hitler s-a materializat în genocid, atunci când contextul i-a permis ducerea la un alt nivel al „războiului” împotriva evreilor. Legat de acest aspect, Bredan Simms consideră „războiul, sau cel puțin intrarea SUA în el, a condamnat evreii din Europa” (p.480).

În același timp, în paginile lucrării lui Brendan Simms, identificăm un Hitler indecis, a cărui raportare la cronologia metamorfozelor politice se modifică, în funcție de context. De la „revoluționarul radical” din 1923 la liderul aflat în expectativă, cel care considera că nu va apuca să vadă schimbările ale cărui baze el doar le-a făurit, din nou la revoluționarul radical și, în ultimele zile ale vieții sale, la cel care prin testamentul politic, lasă „moștenire” sarcina îndeplinirii viziunii sale asupra lumii viitoarelor generații.

Maestru al demagogiei, Hitler își modifică discursul în funcție de auditoriu. În calea spre putere, având nevoie de sprijinul industriașilor, nu critică capitalismul intern și nici nu face referiri directe, ci doar aluzii, la evrei. Cu toate acestea, critică capitalismul internațional, ceea ce pentru cei familiarizați cu gândirea sa, presupunea, intrinsec, valențe antisemite, întrucât, așa cum am putut observa, pentru Hitler, capitalismul internațional și evreii se aflau într-o relație simbiotică. De altfel, odată cu preluarea puterii, în formularea lui Brendan Simms, putem identifica o „tensiune între ceasul rasial și cel diplomatic”, care, odată cu trecerea timpului, „a devenit din ce în ce mai vizibilă” (p. 177). Cu alte cuvinte, între masca pe care și-o creiona fostul candidat la Academia de Arte Frumoase din Viena în fața lumii diplomației, pozând într-un pacifist convins și viziunea sa reală, conform căreia, un viitor război era inevitabil, ceea ce presupunea și rezolvarea problemelor cu „dușmanii” săi, în principal soluționarea „chestiunii evreiești”.

Cititorul va fi cu siguranță surprins de paradoxurile personalității dictatorului german. Acesta se considera o culme a tuturor curentelor din istoria Germaniei” (p. 263), dar era, în același timp, un tiran bântuit de frica de moarte. Convins că nu mai avea mult de trăit, își schimbă raportarea la politică, la timpul în care puteau fi realizate obiectivele naziste. În astfel de momente, considera că schimbarea radicală, revoluționară nu trebuie să aibă loc peste o generație sau mai multe, ci în timpul vieții sale pentru că „timpul nu mai avea răbdare”.

Un Hitler care nu a premeditat cucerirea întregii Europe, ci care s-a lăsat, nu de puține ori, în voia hazardului și care se remarca printr-o atitudine dubitativă referitoare la capacitatea poporului german de a se ridica la standardele rasiale impuse de Führer. Încă din noiembrie 1941, Hitler ia în calcul înfrângerea și nimicirea poporului german: „dacă poporul german nu va mai fi vreodată puternic și destul de dispus la sacrificiu ca să-și verse sângele pentru prorpia existență, atunci va trebui să fie nimicit de o putere superioară și să dispară” (p. 388). Astfel, se confirmă ceea ce un alt cercetător consideră a fi „tendința inerentă spre autodistrugere” a totalitarismului nazist[13]. Odată cu trecerea timpului și cu convingerea că șansele Germaniei a câștiga războiul erau imposibile, discursul lui Hitler se radicalizează. La sfârșitul lui iunie 1944, dictatorul afirma că „poporul german risca extincția dacă nu va câștiga războiul, ceea ce garantează <> și <>” (p. 448).

Un personaj istoric aflat în imposibilitatea de a respecta drepturile omului, de a accepta că pot exista persoane revoltate de politica sa antisemită fără a fi influențate de evrei.

Un dictator care era convins că a descoperit „legile istoriei”, dar pe care Istoria l-a contrazis. Conflagrația mondială a dovedit faptul că „Hitler nu avea, în realitate, niciun surplus demografic de redistribuit. În loc de <>, acum avea un <>” (p. 320).

În unele părți ale lucrării, poate părea că autorul forțează interpretarea pentru a-și demonstra unele dintre ideile de bază ale lucrării. Acesta este cazul obsesiei lui Hitler la adresa Marii Britanii și a prioritizării „pericolului anglo-saxon”, indiferent de situație. Astfel, conform interpretării Brendan Simms, „scopul imediat al Operațiunii Barbarossa era de a lovi Marea Britanie și de a descuraja Statele Unite, psihologic, diplomatic, militar și economic” (p. 360) -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

spot_imgspot_img