Cum să îl interpretăm pe Brâncuși

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

Pentru antropolgia simbolică – o disciplină desemnată inițial în mod inadecvat ca istorie a religiilor – artele sunt, după religie, principala instituție a gândirii simbolice și a cunoașterii simbolice. Inadecvarea de denominație provine din aceea că imaginarul artistic (literatură, plastică, muzică, arhitectură, design) depășește incomensurabil prin volum imaginarul religios. Datorăm instituției imaginarului (religios + artistic) cea mai mare parte a sistemului de valori identitare ale unei culturi.

Brancusi: Adam și EvaFoto: Contributors.ro

Prin urmare, o operă de artă nu este îndeobște receptată în abordările de antropologie simbolică ca entitate estetică – cum o desemnează de obicei critica convențională –, ci, în primul rând, ca un complex sau o matrice de valori culturale. Ca atare, actul exegetic va avea drept menire decriptarea discursului vizual despre valori culturale, subiacente lucrării studiate.

Cele două demersuri, al criticului de artă vs. al antropologului, sunt cu necesitate complementare. Dar, diferența dintre ele constă în principal în aceea că, dacă critica în cheie estetică este o critică precumpănitor subiectivă – pentru că valorile estetice sunt subiective, de gustibus non disputandum –, critica în cheie culturală este precumpănitor obiectivă și admite analize intensive multinivelare (hermeneutice).

Generația mea își aduce perfect de bine aminte de fascinația pe care o produceau prelegerile lui Ion Frunzetti, Dan Hăulică, Dan Grigorescu, etc., prin asocierile erudite, insolite, dar adesea periferice, între anumite detalii sau modalități de expresie ale unui artist român, cu cele ale unor artiști din alte spații sau perioade. Acest tip de demers comparativist, pe care îl vom desemna ca exogen, are potențial de a se continua la infinit și poate genera progresiv un cloud de analize dificil de gestionat.

Este exemplar în acest sens cazul sculpturii brâncușiene. S-au scris sute de articole și volume despre geniul lui Brâncuși. Critica nu a avut nici-o dificutate în a-i evalua suflul, respirația înaltă.

Maestrului i se recunoaște statutul de a fi fondatorul sculpturii abstracte. Dar, cine caută în tratatele de istoria artei un capitolcare să expliciteze meritele specifice ale artistului și impactul operei asupra generațiilor ce au urmat, va fi surprins să constate că un astfel de capitol nu există.

Mai mult, în 1995, la Paris și la Philadelphia, a fost dechisă cea mai mare retrospectivă Brâncuși, iar, în catalogul retrospectivei, scrie negru pe alb că Brâncuși rămâne inanalizabil și inclasabil.[1]

O bibliografie critică etalată în prezent pe mai bine de un secol stă mărturie asupra eșecului de a poziționa estetic revoluția brâncușiană prin raportări comparativistice la folclorul românesc, sau la arta africană, sau la arta asiată, sau la contemporani ai sculptorului etc. O atare stare de fapt este greu de acceptat.

În locul abordărilor convenționale de comparativism exogen, am propus încă din 1985 un demers axat pe comparativism endogen, respectiv pe un comparativism metodic, în cheie culturală obiectivă, focalizat pe piesele reprezentative ale operei unui aceluiași artist. Vorbim de ceea ce poate fi numit comparativism intensiv, ce comportă, în cazul sculpturii brâncușiene, până la douăsprezece niveluri succesive de analiză. Se pot astfel evidenția fiabil regulile de coerență internă ale creației și, pe această bază, semnificațiile discursului vizual.

Acest tip de exegeză, desemnată prin termeneul de hermeneutică endogenă, am aplicat-o timp de trei decenii și jumătate la sculptori abstracți români, dar în primul rând la Brâncuși.

Iar rezultatul, în ce privește sculptura brâncușiană, este cât se poate de convingător. Deținem actualmente – vorbim de premiere absolute – răspunsuri structurale la practic toate marile întrebări privind opera maestrului.

Precizez, că răspunsurile bazate pe analize de date obiective[2] – deci nu de informație estetică – sunt răspunsuri structuralefinale, ce pot fi dezvoltate, dar nu înlocuite.

Dispunem, din anul 2010, de studiice definesc cu acuratețe:

  • structura imaginarului brâncușian
  • principalele surse de inspirație ale sculptorului: Rodin + Biblia + Eminescu;
  • semnificația culturologică a fiecăruia dintre cele peste 40 de motive ale operei[3];
  • marile cicluri tematice, trei la număr, ce structurează ansamblul operei (acoperă 80% din motive): I. Tripticurile Evei [trei tripticuri intercorelate, inițiate în 1907, 1916 și respectiv, 1938], consacrate temei „păcatului primordial”[4] (10 motive); II. Luceafărul brâncușian, replică la Eminescu pe tema fascinației pentru sublim (18 motive); III. Fiul risipitor, tema artei universale, ca instituție a armoniei interumane planetare (9 motive).
  • statutul artistic al sculptorului: Brâncuși este, nu doar un artist de filiație simbolistă, cum s-a mai afirmat, ci, în fapt, pionierul unui curent sui generis de simbolism, neidentificat anterior din lipsă de metodă, un curent – l-am numit simbolism hylesic (Gr. Hyle, materie)ce exploatează potențialitățile infinite ale materiilor de a cataliza imaginarul uman la scară planetară. Anticipăm că, prin potențialul său culturologic universal, simbolismul hylesic – ilustrat în prezent prin creațiile a trei generații de artiști de la noi și din lume ce și-l revendică pe Brâncuși drept mentor – se va impune treptat, într-o civilizație în curs de globalizare, drept cel mai important curent artistic al veacului XX.
  • statutul gnoseologic al sculptorului: Brâncuși este revanșa salutară de secol XX, a mentalului rural asupra mentalului urban, o revanșă a spiritului conservator față de spiritul renovator. O revanșă, ce-i drept, îndeajuns de solitară, dar tocmai de aceea necesară a fi pusă în evidență ca atare, și nu doar din respect pentru ecologia culturii. În antropologie, problema de a ști sau a nu ști dacă există Dumnezeu este secundară față de problema consistenței sau inconsistenței imaginarului, respectiv a sistemului de valori simbolice identitare,[5] perene, cu vitalitate extinsă pedurate de milenii, emanate din religii – pe care poți pune mâna, sau pe care le poți auzi sau vedea: Michelangelo, Caravaggio, Bramante, Bach, Mozart, Beethoven, Mendelsohn, Brahms, Rameau, Berlioz, Tchaikovski, Chopin, Dante, Shakespeare, Voltaire, Goethe, Tolstoi… Tot tezaurul fabulos de valori al culturii europene este crescut pe trunchiul abramic al civilizației iudeo-creștine, și nu trebuie lăsat să moară – fie doar și până la apariția unor studii atente de impact și a unor progrese care să garanteze că avem ce pune în loc.

*

Pe de altă parte, merită amintit succint – tema este complexă – că cercetări recente de neurofiziologie demonstrează irefutabil că gândirea simbolică nu este anacronică, prin raportare la gândirea rațională, căci cortexul uman dispune de două facultăți de cunoaștere dialectic interconectate. Suntem setați de zeci de mii de ani[6] să gândim în două regimuri complementare, simbolic vs. rațional, gestionând fiecare, pe de-o parte domeniul imaginarului, altfel spus domeniul reperelor simbolice e.g. despre bine/rău, frumos /urât etc., iar pe de altă parte domeniul realului, a cunoașterii fizice. Iau astfel naștere, în mod concomitent la nivelul fiecărei culturi, pe de o parte, structuri de cunoaștere perenă, care să asigure responsabilizarea acțiunii umane pe termen lung și foarte lung, iar, pe de altă parte, structuri de cunoștere pragmatice, destinate să mobilizeze acțiunea umană pe termen scurt și mediu. -Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro

spot_imgspot_img