„Cartea „Nas de bulgar” aduce două detalii importante: moștenirea etnică și plecarea de acasă, de care eu am început să fiu conștientă când m-am îndrăgostit. Au fost experiențe care m-au făcut să-mi evaluez identitatea. Iubirea te obligă la comparații și te face să te manifești și, vrând-nevrând, afli amănunte despre tine”, spune Doina Ruști, legat de cel mai recent roman al ei, apărut la Humanitas, și poziționat pe locul 4 în topul vânzărilor editurii, la Bookfest 2026.
După ce anul trecut și-a lansat primul ei roman autobiografic, „Ferenike”, unde-și reconstruiește copilăria din Comoșteni, satul natal, dar și trauma lăsată de asasinarea tatălui ei de regimul comunist, când avea 11 ani, Doina Ruști revine în 2026 în atenția publicului cu o continuare, și își poartă personajul central în clasa a X-a de liceu, cât și în primul an de facultate, în Iași, locul unde-și întâlnește prima iubire.
Dacă în prima carte, memoria, trecutul, istoria personală și fantasticul se împletesc pentru a spune o poveste despre reziliență și despre sens, în cea de acum, în același stil literar, ea își explorează originile, și implicit pe cele ale românilor, datorită întâlnirii sale cu iubirea.
O studentă la Litere și campusul Pușkin
Cu acțiunea plasată în campusul Pușkin, un loc periculos și nesigur, romanul vorbește despre o studentă la Litere care se îndrăgostește de un student la Conservator. Însă, așa cum se arată în descriere, „între cei doi, printre aspirații intelectuale și frici sociale, își fac loc oameni și fapte din timpuri vechi. Fiecare episod de dragoste este legat simbolic de istoria arhaică a românilor”.
„Pentru mine, „Nas de bulgar” vorbește despre origini amestecate, despre sudul Dunării, despre migrații, despre lumea balcanică în care identitatea nu e niciodată pură, cum nu e nicăieri în lume. Toate astea fac parte din literatura pe care o scriu”, explică scriitoarea pentru Hotnews.
„Nasul, se știe, e un semn distinctiv într-un clan”
– HotNews: Ce înseamnă pentru dumneavoastră „nasul de bulgar” și cum a ajuns acest element să vorbească despre familie și origini?
– Doina Ruști: M-am născut la Gurile Jiului, adică la vărsarea lui în Dunăre, iar contactul cu lumea sud-dunăreană a contat mult. O parte dintre strămoșii mei erau aromâni, veniți din Muntenegru. Dar nu-și spuneau așa, ci simplu: „români de peste Dunăre”. Erau brutari, fugiți în lume.
Aș putea spune – călători de meserie. Însă cei mai mulți strămoși ai mei erau localnici: generații multe de mici negustori și podgoreni care n-au plecat niciodată din Comoșteni ori de pe celelalte moșii brâncovenești din zonă.
Originea lor se pierde în sclavie, dar mai ales în lumea măruntă și înfumurată a locuitorilor vânduți odată cu moșiile. Dinspre partea mamei erau amestecați în sângele nostru și niște turci. Cam asta este lumea balcanică. Deși fiecare își cunoștea identitatea, când venea vorba despre oameni veniți de peste Dunăre, indiferent de origine, toți erau numiți generic bulgari.
De aici s-a născut preocuparea mea pentru bulgari, pentru originile noastre comune. Cu ani în urmă, când am ajuns la Plovdiv să văd Inelul de la Ezerovo, am avut revelația că spațiul balcanic e un fel de matrice lingvistică.
Atunci m-am îndrăgostit, printre altele, de cuvântul bulgar, de forța lui extraordinară, care l-a făcut să supraviețuiască și să fie respectat chiar și la sute de ani după ce populația bulgară dispăruse. Iubit de slavi, de rămășițele latine și de alte neamuri arhaice, topite în șerbetul balcanic, cuvântul bulgar face parte și din istoria mea.
Nasul, se știe, e un semn distinctiv într-un clan, iar în cazul meu, nasul îmi vine pe linie paternă, de la românii muntenegrini, numiți și ei generic bulgari, adică sud-dunăreni și balcanici, iar eu am folosit ca pretext acest detaliu, având mereu în minte forța acelor triburi bulgare, invincibile în anul 713, legendare, în ciuda faptului că din toată măreția și din faptele lor n-a rămas decât numele.
Iar la faima acestui nume au contribuit nu doar slavii, ci și numeroșii vlahi, rămășițe romane, fugari de limbă latină, ascunși în pădurile Vlăsiei, în mlaștinile din Vlașca.
– În „Nas de bulgar” apare „demonul iubirii”, iar întâlnirea cu dragostea schimbă totul. Spuneți că iubirea este legată întotdeauna de afirmarea identității. De ce credeți că tocmai iubirea este cea care ne ajută să descoperim cine suntem?
– Spuneam cândva, în romanul „Homeric”, că iubirea e o formă de vanitate. De altfel, în orice întâlnire cu alt om se strecoară și orgoliul de a fi remarcat, ales, acceptat. Din acest motiv sunt evocate zgomotos iubirile neîmplinite – ele hrănesc literatura.
Simpatia, ca prim pas, deja te face să deschizi ușa. Pasiunea te aduce în stare de a renunța la multe. Ca să nu mai spun că generozitatea vine mai mult din autoapreciere decât din prețuirea celuilalt. Abia când te îndrăgostești afli în ce măsură ești în stare să renunți la tine. Cred că, în „Manuscrisul fanariot”, am scris că fericirea vine atunci când te bucuri „să fii doar cârpă care putrezește în rana unui străin”. Toate aceste situații, exagerate literar, exprimă condiția de abandon pe care o presupune iubirea. Iar în „Nas de bulgar” povestesc într-o oarecare măsură despre cum am renunțat la mine pentru prima oară.
– Elementele fantastice și magice sunt o parte importantă din lumea pe care o construiți în cărțile dumneavoastră. Ce vă oferă fantasticul și ce poate spune el despre oameni?
– Voluptate. Acesta ar fi cel mai scurt răspuns. Fantasticul nu este doar un registru narativ, ci felul în care văd lumea. Tocmai de aceea, în cărțile mele, de regulă, acțiunea se derulează pe șablon realist, cu poveste, conflict clar și final elaborat.
Dar felul în care sunt povestite faptele este cel al lumii mele cotidiene. Stilul fabulatoriu, dilatările simbolice, epicul concentrat și politropiile lui – toate acestea țin de personalitatea mea, dincolo de literatură.
În „Nas de bulgar” nu există diferențe între fantasmele care plutesc peste drumurile arse de soare din lumea balcanică și fantasmele personale din zăpezile unui oraș nordic, numit în roman OPA. Credința mea este că fiecare imagine a prezentului e blestemată să poarte cu ea toată istoria ei stufoasă. De aceea, vorbind despre amăgirile trăite de un om, nu pot să nu povestesc magia drumurilor balcanice, bântuite de acel personaj, pentru mine emblematic, Spânul, desigur, nu cel al lui Creangă, personajul înșelător care păzește răscrucile doar pentru plăcerea lui infinită de a fabula, de a născoci, de a distorsiona universul unor călători inocenți.
Cam de la acest personaj începe literatura mea fantastică. O spun probabil cel mai bine în capitolul „Maghevo” din „Manuscrisul fanariot”: „Pentru prima oară ascultă melodia cuvântului amăgire. Era vechi, cu rădăcini elastice ca ale pirului de grădină. În grecește, maghevo, strecurat în latină ca amaggire, a făcut pui în toate dialectele limbii române. Amăgirea este un fel de vrajă, o înșelătorie subțire, un truc de fezandat inocenți. […] Este o vrajă, o narcoză de scurtă durată, o orbire de somnambul, un sărut care doare. E timpul amiezii.” Când apare un demon, o plantă vrăjită, o pisică stranie, nu mă interesează efectul spectaculos, ci adevărul omenesc din spatele lui.
„Comunismul nu poate fi judecat post factum”
– Spuneți că „pentru mine, autolegitimarea presupune o hartă existențială și câteva teme stringente: migrația, comunismul, marginalizarea femeii, originea națională”. Dacă vă așezați în centrul acestei hărți, ce legătură personală aveți cu fiecare dintre aceste teme și cum v-au format ele?
– Ar fi interesantă o astfel de hartă. Mulțumesc că ai adus-o în discuție. Migrația ține de istoria familiei, de rădăcinile sud-dunărene, dar și de istoria națională. Apoi, am avut nenorocul să-mi trăiesc anii tinereții în comunism. Oricâte eforturi aș face, nu voi putea să scap niciodată de „tatuajele” pe care mi le-a făcut. Comunismul ține de copilăria mea, de frică, de moartea tatălui meu, de o societate care îți controla corpul, vorbele, viitorul. Marginalizarea femeii am cunoscut-o direct. A fi femeie în comunism era mai greu decât acum, dar multe dintre constrângerile de atunci au proliferat, au creat alți monștri. Cât despre originea națională – e mult de spus. A fost folosită fie festivist, fie agresiv, fie cu jenă. Eu am încercat să o privesc literar, ca pe o construcție în straturi.
– Apropo de această perioadă, care apare constant în scrierile dumneavoastră și care încă lasă urme în societatea noastră, credeți că astăzi am uitat ceva important despre acele vremuri?
– Unii au uitat comunismul, alții îl condamnă isteric. Nu vreau să intru în zona asta, care e o gaură neagră, ci voi spune ceea ce am spus mereu: comunismul nu poate fi judecat post factum; el merită însă povestit. Pentru mine rămâne limba impudică și groasă care mi-a lins ceafa timp de 30 de ani, după cum povestesc în „Fantoma din moară”. Vorbim despre comunism ca despre o epocă gri, cu cozi, frig, lipsuri, dar uităm dimensiunea profundă a controlului. Nu era vorba doar că nu găseai carne sau cafea, ci despre libertate: viața ta nu îți aparținea în întregime. Și apoi, comunismul a deformat relațiile dintre oameni. Suspiciunea, duplicitatea, teama de a vorbi, arta de a te descurca, compromisul mic repetat zilnic – toate acestea nu dispar într-o singură generație. Ele rămân în societate, uneori sub forme foarte subtile.
„Dictatura a transformat corpul femeii în proprietate de stat”
– În roman, libertatea devine ceva pentru care personajul central este dispus să lupte cu orice preț. Privind spre lumea de astăzi, ce credeți că am uitat despre libertate? Și ce înseamnă libertatea pentru dumneavoastră?
– Libertatea își are, desigur, perversitățile ei. Este „lacrima care sapă în carne” (Mâța Vinerii). E o dorință primordială, dar care te poate declepsidra, te poate scoate din societate. Sunt fețe și fețe ale ei.
Totuși, în numele ei s-au comis, cred, și cele mai multe atrocități. Pentru mine, libertatea se află pe primul loc. Mereu am fost convinsă că omul are datoria de a nu risipi nicio clipă din viața lui scurtă. Iar autoritatea, regulile, cutumele de tot felul, ascunse în spatele lui „trebuie” și al lui „așa e bine”, toate acestea au fost pentru mine întârzieri, mi-au furat din „clipa cea repede ce ni s-a dat”.
Pe scurt, în viața cotidiană am avut mereu o problemă cu autoritatea, cum se zice. Dar am ales de fiecare dată cea mai simplă soluție, cea costisitoare financiar, benefică însă pentru timpul meu. În literatura mea, libertatea este o temă recurentă. Dar nu am ales niciodată bătăliile „istorice”, ci situațiile subiective. Personajele mele sunt luptători absurzi în numele unei libertăți imposibile, nefolositoare, fără durată: sclavi în epoca fanariotă, femei în comunism, adolescenți într-o societate violentă, oameni care evadează dintr-o identitate moștenită.
– Spuneați recent că „aproape tot ceea ce s-a întâmplat în timpul dictaturii se învârte în jurul obsesiei natalității”. Dacă ne uităm la condiția femeii de astăzi și la felul în care încă se confruntă cu așteptări și roluri tradiționale, unde vedeți legătura dintre acea moștenire și prezent?
– Despre obsesia natalității am vorbit în special în romanul „Ferenike”. Decretul ceaușist antiavort declanșează acolo o serie de fapte care par, într-o primă fază, secundare, dar care mie îmi fundamentează identitatea, iar în plan general au făcut loc unor mentalități rezistente în timp.
În „Ferenike”, decretul populează lumea cu femei balonate, cu copii nedoriți – decrețeii –, dar și cu un imaginar modelator de viziune. Familia începe să se clatine. Nu maternitatea e contestată, ci controlul asupra corpului, transformarea femeii în mașină de reproducere, atentatul la intimitate etc. Mii de femei mor, sunt aruncate în închisoare. Apar copii traumatizați, bărbați infideli. Prin recul, adulterul se generalizează. Copiii nu mai sunt doriți, a nu avea copii devine un ideal. Totul culminează cu episodul în care o mamă își ucide copiii. Dar aceasta este literatură.
Dincolo de ea, începe societatea de azi, în care familia ca instituție s-a degradat. Printre altele, urmarea acestor fapte este și un misoginism foarte rafinat, descins din toate cele de mai sus, care face ca femeile să fie evitate, excluse de la decizii – dacă ne uităm doar la numărul restrâns de femei din Parlament. Însă s-a întâmplat ceva și mai grav: a apărut un dispreț camuflat în faptele uzuale și o autodisprețuire. Din experiența mea, într-o proporție copleșitoare, femeile împiedică ascensiunea unei femei. Nu e doar o consecință a moștenirilor instinctuale, ci una a disprețului față de sine, pe care l-a generat decretul respectiv. Iar despre asta vorbesc în celelalte romane ale mele, inclusiv în „Nas de bulgar”, unde șirul lung de violuri devine o emblemă socială.
Dictatura a transformat corpul femeii în proprietate de stat. Decretul antiavort nu a fost doar o lege medicală sau demografică, ci o formă de violență politică. Femeia trebuia să nască pentru stat, pentru cifre, pentru viitorul imaginat de partid. Această obsesie a lăsat urme adânci. În „Nas de bulgar” povestesc perioada studenției mele. Încă nu intrasem în miezul societății, în sistem. În „Fantoma din moară” îmi spun cel mai bine experiența personală din comunism, iar Lizoanca vorbește despre consecințe.
„Tinerii nu au nevoie să li se vorbească simplificat, ci viu”
– În toamnă urmează să publicați un roman pentru adolescenți. Cum v-ați adaptat scriitura pentru această generație și cum v-ați imaginat cititorul tânăr de astăzi?
– Nici nu pot vorbi despre adaptare. Ca să fac o glumă, aș vorbi mai degrabă despre manipulare. Mai precis, povestirea mea „Platanos”, studiată în școli timp de un deceniu, mi-a deschis multe porți spre elevi.
La cererea lor, am transformat anul trecut povestirea într-un roman, care s-a bucurat de succes. Cititorii mei tineri m-au condus spre un anumit tip de subiect, spre un mesaj care îi interesa. Apoi, tot pentru adolescenți, am publicat „Sălbatica”, un roman despre deportările din Bărăgan, în epoca stalinistă.
De asemenea, a fost foarte bine primit. Încurajată, am scris un roman în registrul fantasticului speculativ: „Matuf Peruchierul”. Apare în toamna asta la Humanitas. Pot să mă laud că am deja trei romane YA. Nu am încercat să cobor nivelul. Asta mi se pare cea mai mare greșeală când scrii pentru adolescenți. Tinerii nu au nevoie să li se vorbească simplificat, ci viu. „Matuf Peruchierul” are aventură, fantastic, dar și istorie, pentru că acțiunea începe în Bucureștiul lui Mavrogheni. Dar este în primul rând un roman despre IA.
– Sunteți profesor universitar și cunoașteți sistemul educațional din interior. Ce credeți că s-ar putea schimba realist pentru ca tinerii să se apropie mai mult de școală și de lectură?
– Cred că școala ar trebui să-și accentueze funcția de socializare, de educație socială, iar învățarea să funcționeze exclusiv prin proiecte individuale. Trăim în epoca search-ului. Aceasta trebuie să fie baza învățării, consolidată prin teste periodice. Iar pentru asta e nevoie de câteva lucruri: mai multă libertate pentru profesori, liste de lectură mai flexibile, discuții reale despre cărți.
– Dacă „a iubi înseamnă a afla cine ești”, credeți că am avea nevoie să iubim mai mult, astfel încât să și progresăm ca indivizi și societate? E poate asta o soluție?
– E o teorie frumoasă. În punctul în care a ajuns societatea, un exercițiu bun ar fi să domolim ura. Iar aici cred că instituțiile statului ar putea crea câteva premise, între care stoparea abuzurilor. Există multe instituții ale statului care funcționează din banii noștri. Dacă ne uităm la cele mai vizibile instituții, vedem conflicte de interese, premii în familie. O instituție prestigioasă ca ICR-ul are liste publice din care se vede că finanțările sunt oferite angajaților instituției. E o situație generalizată, care distruge încrederea în stat și în ierarhia valorilor. Prin urmare, aș zice că iubirea pretinde puțină ordine înainte de a-și etala valorile.
