Ioana Pârvulescu: Scrisoare către un prieten din viitor

Dragul meu prieten nenăscut încă, te rog să nu te grăbești să-i judeci pe cei despre care ți-am vorbit și care nu reacționează imediat sau așa cum crezi tu că e bine. Când simți că-ți cade cerul pe cap e foarte greu să știi ce să faci. Nu te grăbi cu acuzațiile, când nu știi cum te-ai descurca tu în locul lor și nici chiar dacă tu ești printre cei lucizi și curajoși. Nu te bate cu pumnul în piept și nu-i pune la zid pe toți ceilalți.

Ioana Parvulescu, foto Mihai BeneaFoto: Arhiva personala

04.04. 2022, „April, the cruelest month”

Dragul meu prieten,

Lângă noi, în Ucraina, e război. Dar trebuie să înțelegi că problema cu războiul și cruzimea e că nu pot fi niciodată lângă tine, la vecini. Se strecoară la tine acasă, înăuntru, te ating direct. Nu poți să te uiți la un război real ca la un film de război! Nu poți citi știri despre război ca și cum ai citi un roman. În copilăria mea, mama mare, care trăise două Războaie Mondiale, avea o rugăciune care începea cu dorința de sănătate și se termina cu dorința de pace. Copil fiind, nu-i înțelegeam prea bine motivele, și pentru alte lucruri m-aș fi rugat eu atunci. Acum însă, după doi ani de pandemie și zeci de zile de război, descopăr că nu pot exista lucruri mai importante.

Când am citit prima dată că a început războiul, că s-ar putea să se transforme în al Treilea Război Mondial, că ne amenință pe toți sfârșitul lumii, am rămas năucită. Singurul gând care mi-a venit a fost „Cum se poate?” Și imediat apoi „Nu se poate! Nu e adevărat!” Făcusem și eu greșeala pe care au făcut-o oamenii încrezători de pe la 1900 și pe care sper din toată inima să n-o faci și tu și oamenii din viitorul tău: credeam că omenirea s-a deșteptat și a lăsat în urmă pentru totdeauna războaiele. Credeam că noi suntem mai deștepți decât ei, cei din trecut. Că ne-am maturizat, că ne-a venit, în sfârșit, mintea la cap.

Sunt unii care înțeleg ce se întâmplă și alții care nu înțeleg. Unii care știu adevărul și alții care se înșală. Unii care strigă tare chiar dacă poate nu-i doare cel mai tare și alții care tac, deși îi doare foarte tare (mă gândesc la cei cu rude în Ucraina și în Rusia). Sunt unii care își văd doar de treabă, dar, făcându-și treaba bine, țin lumea pe orbită. Sunt unii curajoși și alții paralizați de teamă. Sunt unii care, deși n-au făcut armata, ar porni acum cu arma în mână să lupte pentru Ucraina (cum mi-a spus un prieten), și alții care lua-o la goană chiar acum, spre cel mai îndepărtat colț de pe pământ. Sunt unii care pun pe facebook imagini însângerate și alții care pun flori și peisaje și momente fericite din familia lor. Sunt unii care plâng și alții care mențin râsul pe lume, îl salvează de la pieire. Și mai sunt femeile, iar războiul, dragul meu, așa cum știi, „războiul nu are chip de femeie”. De-asta am ales să-ți scriu ție, un prieten, un bărbat. Din păcate pentru noi, nu s-a întâmplat ca într-o Fantezie despre poimâine a lui Erich Kästner, un poem în care, atunci când începe un nou război, femeile spun toate „Nu!” și îi încuie pe bărbați în case.

Dragul meu prieten nenăscut încă, te rog să nu te grăbești să-i judeci pe cei despre care ți-am vorbit și care nu reacționează imediat sau așa cum crezi tu că e bine. Când simți că-ți cade cerul pe cap e foarte greu să știi ce să faci. Nu te grăbi cu acuzațiile, când nu știi cum te-ai descurca tu în locul lor și nici chiar dacă tu ești printre cei lucizi și curajoși. Nu te bate cu pumnul în piept și nu-i pune la zid pe toți ceilalți. Ar însemna să faci jocul războiului, ar însemna să-i transformi pe toți în vinovați, și să uiți că vinovații sunt cei care au comandat masacrul. Putin e criminal, fără doar și poate, din categoria Hitler și Stalin, ca să numesc doar doi mai recenți. E răul cu chip de om. Criminal în serie, un fel de Jack Spintecătorul în masă. Zilnic noi crime. Degeaba dau el și ai lui argumente „istorice” și neagă evidența. Nimeni și nimic pe lumea asta – spun ceva atât de firesc! – nu justifică uciderea unui copil, a unei femei, a unui civil, a sute de oameni care-și vedeau liniștiți de viață, zilnic. Mi se poate întâmpla și mie, mâine, și, dragul meu, ți se poate întâmpla și ție, poimâine, dacă lumea asta va rămâne în picioare și eu cred cu tărie că va rămâne.

În clipa în care îți scriu, în țara din care îți scriu, vin mulți refugiați. Mă uit cu inima strânsă la copii. Probabil că părinții i-au păcălit puțin, nu le-au spus tot adevărul, cum fac părinții ca să-și apere copiii de necazurile apărute prea devreme în micile lor vieți, ca să le mai salveze, un timp, candoarea. Copiii se joacă pe peroanele gărilor, fug încoace și-ncolo, râd și-și ridică fețișoarele spre mamele care le zâmbesc înapoi, cu teamă și oboseală. Cu îngrijorare prost ascunsă. Ei sunt încă norocoși, au cu cine să călătorească. Dar sunt și cei mici care nu mai au cu cine să meargă, orfanii trimiși singuri în lume. Și nimeni, niciodată, nu le va mai învia părinții. Și mai sunt bătrânii, te rog, nu-i uita, cei lăsați să moară, că tot sunt bătrâni.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *