Oportunitățile României în contextul pandemiei – Opinii

Uneori oamenii nu vor să audă adevărul, deoarece nu vor să le fie distruse iluziile.

Friedrich Nietzsche

Dacă ar fi să formulez teza articolului în doar câteva cuvinte, aș fi tentat să scriu așa: când politicienii ne împărtășesc viziunea lor asupra unui adevăr, ceea ce percepem noi ajunge să se dovedească o mare iluzie. Și nu (doar) politicienii sunt vinovați, aș căuta vina mai degrabă la noi, cei mulți, cetățenii, electoratul, pentru că ne încăpățânăm să auzim doar ceea ce vrem și eludăm partea cea mai importantă: decodarea mesajului.

Această nepotrivire, totodată deficit de percepție, poate fi cercetat din multiple unghiuri pentru a-i găsi (eventual) un remediu, dar eu nu-mi propun acest lucru. Mă gândesc mai degrabă să privesc simptomul iluziei de adevăr ce levitează între civic și politic prin sfera destinului; în special la destinul națiunilor m-aș referi, care într-un fel este suma destinelor individuale ce se ciocnesc în carapacea invizibilă a unei comunități ce ocupă un teritoriu recunoscut ca național sau cu aspirații naționale.

În termeni de percepție asupra destinului, fie el individual sau al unei comunități mai largi, s-au sedimentat în timp multiple teorii, de la predestinare, la puterea omului/oamenilor de a-și construi și guverna propriul destin. Mai există, desigur, și variante intermediare, care prețuiesc lupta omului ori a națiunilor prin care este sfidată predeterminarea, uneori cu succes, într-o încercare titanică de a construi un destin propriu; încercare ea însăși mai prețioasă decât rezultatul obținut, atât timp cât ne aflăm cu toții sub semnul schimbării continue.

În cultura europeană (euro-atlantică) este prețuit tipul eroic, al omului sau comunităților care își făuresc destinul cu entuziasm, cheltuind continuu energie și mai puțin tipul pasiv, smerit, care se lasă strivit sub vremuri. Mai mult decât atât, omul care își acceptă pasiv destinul este considerat relativ inferior speciei eroice, care își poate câștiga prin luptă dreptul de a-i domina, dacă-i este util, pe cei care preferă să se situeze sub vremuri.

Desigur, creștinismul care a modelat masiv cultura europeană (și euro-atlantică) a nuanțat subiectul, pentru că respinge ideea de predestinare. Creștinul, creștinii nu trebuie să ducă eroic nicio luptă cu destinul, singura lor luptă eroică este cu orice tentație care îi îndepărtează de calea arătată de Iisus pentru mântuire (credință, speranță și iubire). Omul creștin, “națiunea” creștină își făurește destinul ca pe-o mică părticică a viitoarei împărății a Mântuitorului, și nu ca pe-o permanentă și eroică încercare de a făuri un destin glorios.

Atunci când din proiectul Constituției Uniunii Europene s-au omis referirile la tradițiile creștine ale Europei, politicienii au avut în vedere o realitate: moștenirea creștină este permanent declamată, niciodată urmată în construcția vreunui stat european. Un destin glorios, ideea de a edifica pe seama altora, de a-i asupri și înfrunta în războaie pe alții în numele unui destin glorios al unei comunități naționale nu are absolut nimic în comun cu idealul creștin; iar creștin ori ești în întregime, ori nu ești deloc.

Mai degrabă putem spune că în destinul european ideea despre glorie și dominație, despre superioritate și eroism este cea care ne-a marcat și continuă să ne marcheze; aspect care nu ne deosebește foarte mult pe noi cei de astăzi de biblicul popor evreu care vedea în Iisus (doar) omul (excepțional, desigur, dar) care trebuie să ridice sabia și să adune poporul, cum odinioară o făcuse regele David, pentru a-i învinge pe dușmani, cu ajutorul lui Dumnezeu.

Cred că este foarte important să înțelegem paradigma în care funcționăm, pentru a pune un diagnostic corect lumii în care trăim. Euro-atlantismul traversează astăzi încercări cu nimic mai prejos decât în trecut, doar că pare să-i lipsească, orbit fiind de marile idealuri ale victoriei universale a păcii, (re)cunoașterea propriilor slăbiciuni, deficitul de voință și capacitatea de a face diferența dintre dorință și putință.

Dacă continentul european a proclamat în 2004 că nu-și mai propune să devină cândva parte a împărăției creștine întemeiată pe Evanghelie, putem constata că nici eroic nu pare să mai știe cum ar putea fi.

Dar noi românii știm ce suntem, ce vrem și ce putem? Dacă întrebi 100 de români (ca să parafrazez numele unei emisiuni de divertisment), tentația unei largi majorități ar fi să răspundă la întrebarea “românii au un destin eroic?” că nici vorbă, noi mereu am fost sub vremuri. Nu au dreptate: România este rezultatul unei lupte eroice (nu neapărat glorioasă întotdeauna) începută din secolul XVIII și încununată de îndeplinirea idealului național.

Desigur, la finele Marelui Război am făurit România Mare pentru doar două decenii, dar era o țară în care românii reprezentau doar 71,9% din total populație, conform recensământului din 1930. La 1948 pierdeam Basarabia și o parte din Bucovina, dar în noile granițe românii reprezentau 85,7% din total populație. În Basarabia și Bucovina, în ciuda deportărilor, populația română și-a păstrat în cei mai grei ani o majoritate de 57-60% (în medie), în timp ce România după al doilea război mondial a rămas cu circa 75% din teritoriul interbelic.

Pentru un popor relativ mic, chiar și la scară europeană, românii, care în urmă cu 160 de ani trăiau divizați de-a lungul Carpaților, între Câmpia Panonică și Nistru, au ajuns astăzi să-și constituie două state: România, în care elementul etnic românesc reprezintă (recensământul din anul 2011) circa 89% și Republica Moldova, în care elementul etnic românesc reprezintă peste 82% (chiar și după raportările statului moldovean). Și nu este puțin lucru!

Sacrificiile românilor pentru a-și cuceri și apăra statul în acești 160 de ani nu au fost puține. În Războiul de Independență armata noului stat (viitorul regat) a pierdut circa 4.400 de soldați și ofițeri; în al doilea război balcanic, peste 1.000 de morți (secerați de tifos). În Marele Război doar Regatul României a pierdut 219 mii de ofițeri și soldați, cărora li se adaugă probabil încă 250 de mii de civili morți. În al doilea război mondial au pierit circa 93 de mii de soldați, alți 370 de mii fiind dați dispăruți (cei mai mulți în prizonieratul rus).

Am reușit, istoric vorbind, multe, dar și destule neîmpliniri continuă să ne urmărească destinul. Atât România, cât și Republica Moldova sunt încă țări sărace comparativ cu media europeană și divizate, pentru că statul de dincolo de Prut continuă să se afle în sfera de influență a imperialism rus.

România după aproape 14 ani de apartenență la Uniunea Europeană a reușit mult mai puține decât ar fi putut pe calea modernizării țării, a fortificării economiei, a consolidării sistemelor sociale și democrației, pentru că racila unei fibre corupte a compromis sau deturnat o mare parte din efortul care trebuia cheltuit în acest scop.

Acestea fiind spuse, ne întrebăm ce anume ne mai rezervă destinul în viitor. Pesimiștii ar putea paria pe un destin sumbru, cu un stat sfâșiat între vest și est: Occidentul care ne vrea doar în măsura în care îi aducem vreun profit economic, dar este incapabil și dezinteresat să ne protejeze militar și Federația Rusă care nu a abandonat niciodată ideea de a se opri cu granița vestică din Europa pe Carpați.

Optimiștii văd, pe de altă parte, un stat român în continuă fortificare în cadrul Uniunii Europene și al NATO, care în viitor, în mod natural, va atrage Republica Moldova în sfera sa de influență și o va ajuta să devină parte a Europei civilizate și prospere, mutând astfel granița Uniunii pe Nistru. Doar că până acolo este cale lungă, iar amenințările de care avem parte nu sunt puține.

Ce mai înseamnă astăzi să fim eroici, iar destinul României să continue să fie unul eroic? Este o întrebare care nu are un răspuns simplu. În câteva cuvinte, cred că înseamnă mai ales să fim demni de trecutul care ne-a dat o țară și să nu rămânem datori față de generațiile viitoare cu ce-am fi putut construi, dar din motive blamabile am omis să o facem. Un destin eroic mai înseamnă și să nu cedăm în fața greutăților prezentului, pe care să nu le vedem ca obstacole ci mai degrabă ca oportunități.

Dacă suntem sau nu în poziția de a fi eroici, ne dăm seama printr-o analiză simplă privind atitudinea și comportamentul națiunii față în față cu câteva din provocările actualității. Am ales trei astfel de teme, oricine poate imagina cu ușurință și altele. Să facem un efort de imaginație și, pe cât posibil, un exercițiu de onestitate, apoi am putea avea și un răspuns cinstit dacă suntem făuritori de destin glorios, ori simpli martori ai trecerii zilei, condamnați de istorie la uitare.

#COVID(I)RESPONSABIL

Pandemia numită convențional SARS-CoV-2 este provocată de un virus a cărui mutație îi permite transmiterea de la animal la om și mai apoi de la om la om, ce a fost pentru prima dată raportat ca fiind contagios de China; doar că în foarte scurt timp a cuprins întreg mapamondul aruncându-l într-o criză pandemică ce nu are precedent, inclusiv din cauza dimensiunii economice și politice pe care a dobândit-o.

Din ce am putut observa în această jumătate de an marcată de pandemia SARS-CoV-2, noul context a adus în atenție la nivel global rolul mecanismelor sociale în decizia și acțiunea politică. Implicațiile crizei sunt în mare cam aceleași ca-n orice pandemie deja traversată de istoria omenirii: nevoia de măsuri de ordin sanitar luate la scară mare, problemele de eficiență și reziliență din sistemul medical, influența asupra economiei (la scară națională și supra-națională), efectele în plan politic și militar.

SARS-CoV-2 a venit, în plus, cu unele particularități: pentru că virusul are o extraordinar de mare capacitate de a se răspândi, iar lumea de astăzi este o lume globală, absolut toate statele lumii, în mai puțin de patru luni, s-au trezit în plină criză sanitară. Iar guvernele lor au fost nevoite să acționeze adoptând în general același timp de măsuri, mai mult sau mai puțin coordonat, indiferent de retorica politică cu care le-au ambalat.

Pandemia a afectat aproape imediat mobilitatea globală a omenirii, oprind sau reducând drastic transportul de persoane (chiar și de mărfuri, pe alocuri) și turismul pe mapamond, iar pe orizontală serviciile și industriile cere le făceau posibile. Economia globală a fost afectată implicit, economiile naționale și ele, în grade diferite, în funcție de dependența acestora de ramurile economice intrate sub semnul pandemic.

După un prim interval temporal în care SARS-CoV-2 s-a manifestat apocaliptic (1), majoritatea guvernelor a început să identifice termenii noii realități și să încerce să-și conducă națiunile, după caz, către noile obiective pe care le-au identificat. Ori, exact în acest punct, al identificării noilor obiective (a se citi a noilor oportunități), acțiunea guvernamentală a început să difere semnificativ de la regiune la regiune, de la stat la stat.

De fapt, ce mecanisme anume pot influența acțiunea și decizia politică în situația de criză pandemică? Cred că avem aici, în grade diferite, patru planuri sociale care angrenează între ele coordonate prin acțiunea și decizia politică, indiferent de stat, și anume:

(1) nivelul individual, al cetățeanului, unde devin relevante educația, credințele personale, caracterul, starea proprie de sănătate și interesele imediate sau de viitor. În funcție de combinația elementelor relevate care-i dau dimensiunea personalității, cetățenii sunt mai mult sau mai puțin responsabili, reclamă sau nu protecția statului, decid să acționeze sinergic cu statul sau dimpotrivă.

(2) nivelul comunității, care nu este doar o sumă mediată a intereselor membrilor comunității, ci și o colecție de tradiții și concepții moral-etice colective, pe lângă care intervin și concepții de guvernare locală specifice. O comunitate poate avea propriile interese, diferite sau opuse celor ale națiunii, ceea ce devine relevant în situații de criză.

(3) nivelul național sau care poate fi asimilat celui național. Dex-ul definește națiunea ca fiind o “comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularitățile specifice ale culturii“. Integrarea culturală și limba comună, care aglutinează comunitățile de indivizi, sunt caracteristicile națiunii ce este de obicei organizată într-un stat. În criza pandemică, din motive evidente, organizarea răspunsului a intrat în atribuțiile statului și a vizat preponderent nivelul național.

(4) nivelul supra-național, care se întâlnește în federațiile de state sau uniunile de state. Acest nivel organizează un răspuns federal sau unional coordonat la crize în general, inclusiv în criza pandemică actuală. În Federația Rusă, de exemplu, Kremlinul este vioara întâi; în Statele Unite de multe ori Casa Albă a fost în dezacord cu statele membre ale uniunii, mai mult din cauza poziționării Covid-sceptice a administrației Trump; în Uniunea Europeană Bruxellesul, cum se știe, a avut și încă are de luptat cu capitalele Statelor Membre pentru a asigura o minim dezirabilă coordonare la nivel unional, nu întotdeauna cu succes.

Revenind la România, constatăm câteva particularități evidente. În primul rând, la nivel individual procentul destul de ridicat al indivizilor care se comportă fără responsabilitate, în dezacord cu măsurile dispuse la nivel statal, sub diverse pretexte: negarea realității pandemiei, acuze aduse competenței guvernului sau pur și simplu declarându-se partizani ai diverselor teorii ale conspirației.

Comunitățile asigură în majoritate un răspuns slab la contextul pandemic și, când o fac, este fie sub presiunea guvernamentală, fie în contradicție cu acțiunea guvernamentală. La nivel național, lupta politică putere – opoziție a interferat nepermis de mult cu acțiunea legitimă destinată gestionării eficiente a contextului pandemic, accentuând deja tradiționalele tare ale statului român, care devin atât de vizibile în context de criză.

În fine, pentru România apartenența la Uniunea Europeană s-a dovedit încă o dată benefică în context pandemic, eliberând resursă financiară și cuprinzând Bucureștiul în planurile comune destinate redresării economice post-criză.

Din păcate, România nu pare să observe oportunitățile oferite de contextul pandemic sau, dacă le observă, nu pare capabilă și bine poziționată să profite de ele. Economic, țara noastră este destul de profund afectată de criză și planurile pe care le propune pentru redresare nu sunt convingătoare, ci par mai mult o lungă listă de restanțe ale ultimilor 12 ani, pe care ne propunem din nou să le rezolvăm. Doar că lumea s-a schimbat între timp.

În privința participării la efortul de a găsi un vaccin sau tratamente medicamentoase pentru infecția Covid-19, iarăși nu se prea pune problema în cazul nostru. În fine, nu ne-am ridicat nici la înălțimea necesară în contracararea acțiunilor ostile soft-hibride din vecinătatea estică, tolerând nepermis propagandei conspiraționiste de laborator militar să ne afecteze cetățenii, inclusiv cu aportul unor vectori de opinie interni.

În termeni de destin, criza Covid nu ne dă prea mari speranțe. Mecanismele sociale sunt gripate, acțiunea politică este slăbită iar decizia politică este corodată de o luptă surdă și inutilă. Încă o dată, clasa politică românească a căzut la un examen al istoriei, cetățeanul român în proporție nepermis de mare la fel și toate acestea țin de domeniul destinului.

ÎN PERMANENTĂ LUPTĂ CU VECINII

Obișnuim să spunem că Marea Neagră este singurul nostru vecin bun. După lansarea cărții sale Ocolul Mării Negre în 90 de zile, Sabina Fati a ținut să ne asigure că a văzut cu ochii ei că lucrurile s-au schimbat dramatic și nu mai putem conta pe o bună vecinătate la Marea Neagră.

Și pe bună dreptate, atât Federația Rusă, cu avanpostul său ultra-militarizat Crimeea, cât și o Turcie care se radicalizează religios pe zi ce trece și își proclamă amenințător ambițiile de reîntoarcere la trecutul imperial, transformă Marea Neagră din Pontos Euxeinos/Marea Primitoare într-o zonă marcată de tensiuni politice și militare.

Destinul României este făurit pe linia de echilibru a influențelor istorice dintre Europa occidentală, imperiul rus și Turcia otomană, iar astăzi, după aproape un secol și jumătate, constatăm că ne aflăm, pe datele fundamentale, cam în aceeași situație. Influența rusă în Serbia, Ungaria și Moldova este în continuă creștere, Ucraina este paralizată de conflictul cu Federația Rusă, iar Bulgaria dă semne că suportă cu tot mai multă dificultate reverberarea balcanică a tensiunilor dintre Rusia, Turcia și Uniunea Europeană.

Turcia este pentru România, ca de altfel pentru întreaga regiune a Mării Negre și estul Mediteranei, un nou motiv de mare îngrijorare. Cu voia lui Allah, renașterea Sfintei Sofia va fi mesagerul eliberării Al Aqsa, declama imamul Ali Erbaș, directorul direcției pentru servicii islamice, în 24 iulie, la reluarea rugăciunilor musulmane în vechea catedrală simbol a Constantinopolului. Cu Recep Tayyip Erdogan de față, cuvintele imamului sunt o declarație cu bătaie dublă: către Europa și către Israel.

În ceea ce privește lucrarea destabilizatoare continuă a Federației Ruse în regiune, nu vedem nimic nou ca dimensiune strategică în ultimul timp, ci doar o anumită intensificare pe anumite direcții de acțiune. Belarusul este ultimul câmp de luptă pentru tacticile tot mai previzibile ale Rusiei destinate statelor tampon cu Uniunea Europeană, ce au inclus un joc ce se voia sofisticat de abatere a atenției poporului belarus și a europenilor spre un așa zis conflict între Lukașenko și Putin, care ar amenințat cu o presupusă agresiune militară asupra Minskului purtată hibrid, prin mercenarii Wagner.

Amenințarea nu era, desigur, una pur ipotetică, pentru că reprezintă și asigurarea lui Putin în cazul în care Lukașenko ar pierde situația din mână, așa cum s-a întâmplat cu Ianukovici în Ucraina, iar opoziția ar prelua puterea. Cel mai probabil acela va fi semnalul intervenției militare, hibridă sau nu, în Belarus pentru a prelua controlul, sau pentru a crea și aici o zonă de conflict înghețat similară Transnistriei ori Donețk-ului și Lugansk-ului (2).

În rest, nimic nou: aceleași încurajări frățești ale Kremlinului pentru regimul Viktor Orban și Aleksandar Vučić, cei doi proxy pentru scopurile imperialismului rus în Centrul Europei și Balcani; respectiv pentru un anumit tip de opoziție politică românească, pe care Sabina Fati o vedea ca resursă a rușilor destinată obiectivului de finlandizare al României (3)

În tot acest peisaj ostil creat în jurul României și în regiune, dar și în ciuda punctelor de aderență din interior, țara noastră are oportunități certe de valorificat în context. Valoarea acestor oportunități depinde integral de conștiința, voința și înțelepciunea noastră ca națiune și poate crea un anume tip de destin în viitor.

De pildă, dacă nu era cumva clar din cele consemnate mai sus, Rusia, Turcia, Ungaria sau Serbia au abordat o anumită cale în principal pentru că sunt conduse de personaje politice care pun mare preț pe discursul mesianic (4) cu privire la misiunea și viitorul națiunilor lor, evident că din rațiuni ce țin de păstrarea puterii, dar și pentru a canaliza energiile sociale pe direcția pe care și-o doresc. De altminteri, tocmai din astfel de considerente România și românii ajung să fie considerați, la un moment dat, piedici în calea acestor regimuri politice.

Ori, când iraționalul este la putere în statele din jurul tău, oportunitatea pe care o ai în față, în ipoteza că ai organizată o formulă rațională de funcționare și conducere a statului (democratică, ce pune în mod real preț pe libertăți cetățenești, domnia legii și libera concurență), este aceea de a participa la consolidarea unui pol de rezistență și de speranță, care să iradieze în jurul granițelor tale.

România ca stat democratic și liberal, membră a Uniunii Europene și a NATO, este excelent poziționată pentru o astfel de misiune, în contrast evident cu Rusia, Turcia, Ungaria și Serbia și își poate menține această poziție de excepție și oportunitatea aferentă numai atât timp cât evoluează astfel. De unde și miza (front pe care Rusia și Ungaria se disting, pentru că au planuri concrete pe care le și pun în aplicare) pentru destabilizarea României, deocamdată prin recurgerea la mijloace soft sau soft-hibride.

Rămânând conectată cu Uniunea Europeană, ca Stat Membru care caută să se integreze cât mai avansat, dar și cu SUA, prin Parteneriatul Strategic și în formatul NATO, România își valorifică oportunitatea, implicit prin contrast cu vecinii săi turbulenți.

Pentru prima dată în istorie, lupta continuă cu vecinii noștri neîmpăcați și neobosiți în atingerea scopurilor proprii pe cheltuiala națiunii române nu mai trebuie dusă neapărat pe fronturi de luptă și în războaie, ci prin organizarea cât mai bună a statului, creștere economică, asigurarea cadrului liberal democratic și, ca un argument de forță, prin construcția unei forțe armate cu o dimensiune și o anvergură credibile.

DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ȘI PROGRESUL SOCIAL

SARS-CoV-2 înseamnă pentru România o nesperată oportunitate, de aceeași anvergură cu momentele primirii în NATO sau alăturării la Uniunea Europeană, pentru că aduce cu sine o ofertă de asistență financiară dinspre Uniune la care nici că am fi putut visa în ianuarie 2020, atunci când primele calcule de la Ministerul de Finanțe, BNR, ale băncilor comerciale și agențiilor de rating arătau proporția îngrijorătoare a dezechilibrelor moștenite după trei ani de guverne dragniote și alte trei luni de bâjbâială liberală.

Anunțul din 20 iulie ac. al președintelui Klaus Iohannis, că România în următorii șapte ani va avea la dispoziție 79,9 miliarde de euro plafon de asistență din partea Uniunii Europene, pentru a-și finanța proiectele naționale (în principal) în baza unui Plan național de Relansare și Reziliență (PNRR), se referă la o oportunitate fără precedent care stă în fața noastră, ce ne permite ca până în 2027 să cheltuim pe proiecte de investiții de anvergură națională mai mulți bani decât am atras de la UE în ultimii 13 ani.

Desigur, sunt câteva aspecte importante de discutat aici, cum ar fi că: (i) fondurile ce privesc PNRR (circa 33,5 miliarde de euro) vizează intervalul anilor 2021 – 2023, timp în care România are la dispoziție și fondurile aferente Cadrului Financiar Multianual (CFM) 2021 – 2027 (în total 46,4 miliarde de euro) și că (ii) mai mult ca sigur că alocarea fondurilor aferente PNRR va fi legată/condiționată de viabilitatea instituțiilor statului de drept.

Avem nevoie, în consecință, să fim bine organizați și coerenți instituțional în următorii trei ani, pentru a avea certitudinea că vom putea cheltui cu folos pentru economia și societatea românească cei 79,9 miliarde de euro; ceea ce pentru România ar fi o premieră.

În iunie ac., Ziarul Financiar arăta că în exercițiul financiar 2014 -2020 ne-au fost alocate prin CFM 30,9 miliarde de euro, din care în februarie 2020 absorbiserăm 29,9%, față de o medie europeană de 37,7%. Ungaria de exemplu, vecinul nostru pricinos din motive de Trianon, se situa la același moment la un grad de absorbție de 42,7% și prietenul nostru mai nordic, Polonia, la 43,5%; niveluri cu care nu ne putem compara.

Se spune că Ungaria și Polonia sunt, alături de Cehia, într-o mai mică măsură, unele din statele estice problemă pentru Bruxelles, dar să nu uităm că și România, sub guvernările controlate de Liviu Dragnea, se înscrisese pe un trend similar. În plus, problemele de corupția endemică, care ne-au ținut de altfel departe de fondurile europene, au negativat suplimentar imaginea României în Uniune în ultimii trei ani de guvernare PSD.

Sunt sigur că destinul nostru nu este să fim pe vecie legați de racila corupției endemice, lăsând sistematic țara pe mâinile pătate ale delapidatorilor deghizați în politicieni: miniștri, parlamentari, primari, președinți de consilii județene, acel baronet de inspirație recentă care ne duce cu gândul la epoca fanariotă.

Pentru a avea suficiente argumente economice în atingerea obiectivului de a reconstrui țara cu ajutorul acelor 79,9 miliarde de euro, trebuie să înțelegem bine ce nevoi avem și care sunt țintele cele mai potrivite (în acord cu vremurile) spre care să ne îndreptăm economia.

Primul și cel mai important lucru, restant deja de cel puțin 10 ani, este cel al conectării tuturor regiunilor țării printr-o infrastructură modernă, peste Carpați: autostrăzi, drumuri expres, șosele turistice, căi ferate și rețele energetice de transport.

Al doilea lucru important este conectarea țării cu infrastructura din Uniunea Europeană; din nou este vorba despre autostrăzi, poduri, rețele energetice, porturi fluviale și maritime, dar și infrastructura turistică.

Toate cele de mai sus sunt restanțe pe care România trebuie să le recupereze, pe cât posibil în timp ce dezvoltă în paralel alte proiecte ce privesc spre viitor: (i) dinamizarea și finanțarea adecvată a sectorului inovării (identificarea și finanțarea de proiecte private de inovare și mai puțin a proiectelor propuse “pe hârtie” de institute publice de cercetare total ineficiente și irelevante european); (ii) construcția economiei circulare și (iii) modernizarea sistemul de educație pe toate planurile, cu o finanțare adecvată.

În fine, la capitolul restanțe ar mai fi de adăugat și rețeaua medicală din România, precum și proiectele de digitalizare a platformelor prin care instituțiile guvernării locale și centrale comunică cu cetățenii și operatorii economici, pentru a reduce birocrația și a stimula deschiderea și transparentizarea actului de guvernare.

EROICI SAU PREDESTINAȚI?

Aș face acum, pentru o mai bună înțelegere, și o diferențiere între particularitatea de a înțelege destinul eroic în Occidentul catolic și protestant, respectiv în sud-estul european ortodox plecând de la interpretarea diferită pe care șaisprezece secole de creștinism, de la Sfântul (Fericitul, pentru ortodocși) Augustin încoace, o dau ideii de păcat originar.

Pentru omul occidental există un păcat originar, plecat de la Adam, care îl marchează pe om și care nu poate fi compensat decât printr-un efort eroic și prin predestinare. Efortul eroic înseamnă că omul poate cel mult, prin rugăciune asiduă, trudă și fapte bune, un comportament disciplinat exemplar în comunitate, să încerce să-și răscumpere păcatele, inclusiv pe cel originar. Totuși, nimic nu este sigur, atât timp cât Dumnezeu nu socotește cu cale să-și îndrepte privirea către om, sprijinindu-l în efortul său.

În Orientul ortodox nu există un păcat originar, ci un păcat strămoșesc, personal, al proto-părinților, deci oricine are posibilitatea de a se mântui, atât timp cât se ține departe de păcate (cele personale) și își exercită liberul arbitru numai în scopul de a merge pe calea mântuirii. Iar calea mântuirii, în ortodoxie, nu se străbate eroic, ci cu smerenie, adică în iubire, cu credință și speranță, în comunitate, ghidați de preoții bisericilor.

Diferența de abordare este uriașă, pentru că în cele șaisprezece secole de care vorbeam, dar mai cu seamă din secolul al XVI-lea încoace, diferența de viziune dintre Occident și Orientul creștin în materie de organizare socială, națională, etică, afaceri și relații cu vecinii s-a accentuat tot mai mult. Cât timp religia a avut un cuvânt de spus în viața cetății, creștinul occidental și creștinul oriental au parcurs poteci diferite.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *