Prinț și arhitect – Magazin

​Împreuna cu prințul, am discutat și am decis să…

Mintea mea se blochează la aceste cuvinte, nu mai pot urmări ce au decis. Vorbim despre Altețea Sa Regală, Prințul de Wales, viitorul monarh al Marii Britanii! Arhitectul Eugen Vaida e tânăr, sigur pe el, relaxat. Arogant, îl cataloghez repede. Apoi mă concentrez asupra ceea ce spune. Vorbește concentrat, folosește noțiuni abstracte ca patrimoniu, comunitate, ghiduri regionale, coordonarea voluntarilor și îl pierd din nou, în încercarea de a pătrunde cu mintea aceste concepte foarte largi,

scrie Anca Popa pe blogul personal.

Și totuși, mie, personal, Prințul Charles nu mi-a trimis încă niciun mesaj de apreciere. Lui Eugen, da. Cinci minute în care vorbește consistent despre importanța muncii pe care o face Eugen, despre impactul internațional, despre importanța protejării patrimoniului și a păstrării tradițiilor.

Voi ce pasiuni aveați la 16-17 ani, ce făceați în lungile vacanțe de vară? Eu citeam, mergeam cu prietenii pe munte sau la Cinciș, dar nu puține seri am pierdut la Budi-bar din parcul Sub Arini, transformat dintr-o toaleta publică în terasă, unde trăgeam de o cola sau de 50 de mililitri de Garrone toată seara, cu speranța deșartă că sutele de ciori din castanii de deasupra ne vor rata, măcar de data asta.

Ce făcea Eugen? În primul rând, nu își pierdea timpul cu noi. Citea filozofie. Era în lumea lui, cum mai mustăceau unii și alții. Și hălăduia pe coclauri. Înalt și subțire, cu părul inele-inele și ochi negri, cu luminițe, lua dealurile Văii Hârtibaciului la picior, străbătea satele și bătea la porți: Aveți obiecte vechi? Le pot vedea? Oare sunt de vânzare? Uneori ne povestea că visează să își facă un muzeu cu obiecte vechi, țărănești, de la sași și de la români. Țărănești, zâmbeam noi înțelept, iar paharul din mână ne dădea superioritate. Da, țărănești, zâmbea Eugen, și nu ne mai povestea a doua oară.

Ultima amintire legată de el este când a venit la noi să ne colinde cu o salbă de clopoței și ne-a cântat mult, trist, bogat. Clinchetul clopoțeilor se împletea cu glasul lui de tenor și cu versurile vechi. Nu a vrut să intre în casă. Am păstrat un clopoțel și acesta a fost primul din colecția mea de două sute de clopoței, fiecare cu povestea lui. Apoi, studenți în orașe diferite, ne-am pierdut din vedere. Acum trei ani am mers să petrecem cu familia și copiii câteva zile la Apoș, pe Valea Hârtibaciului. Acolo ne-a întâmpinat povestea Un-ochi-râde-unul-plânge. Domeniul de echitație are o casă parohială săsească în ruină, care a fost conservată și așteaptă să fie renovată, și o clădire de piatră de o mare frumusețe, spre care ne-am îndreptat încrezători cu copii, cărucioare și calabalâc. Când am intrat în ea, în locul recepției așteptate, am găsit un grajd plin cu cai. A trebuit să ne mulțumim cu căsuțele pe care le-am trecut cu vederea, furați de peisaj. Arhitectul Vaida, ni s-a explicat. La fel și țiglăria, colecția privată, atelierele de vară cu studenții, ca de altfel cam tot ce mișcă pe Hârtibaci. Așa l-am redescoperit pe Eugen.

_____
Despre Anca Popa: Are experiență în marketing, management ecologic, proiecte culturale și sociale. Acum scrie povești despre oameni.

La bază este economist și jurnalist, a lucrat în marketing și PR într-o companie multinațională. A colaborat cu revista Descoperă pe parcursul unei călătorii de șase luni în Asia. Alături de institutul de cercetare FEST Heidelberg a implementat proiecte-pilot de management ecologic, finalizate cu obținerea certificării europene de management de mediu, EMAS, schemă concepută pentru a sprijini organizațiile la îmbunătățirea performanțelor de mediu.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *