Romanul teatral al Alinei Nelega – Cultura

Odată cu scrierea și publicarea cărții un nor în formă de cămilă (Editura Polirom, Iași, 2021), Alina Nelega a devenit autoarea propriului ei Hamlet. Scris nu în spațiul genului dramatic, al literaturii destinate scenei în care scriitoarea deține de ani buni un loc de frunte, ci în cel al romanului pentru care sunt deja numeroase semne că a optat cu hotărâre. Dar și că a făcut-o din autentică vocație și nu din supărare sau dezamăgire față de teatru. Spun asta deoarece în noua carte sunt cu ușurință detectabile nenumărate referințe la mai tot ce nu e frumos și vesel în lumea Thaliei, în teatrokrația autohtonă din ce în ce mai autosuficientă și mai încântată de sine și de propriile frustrări. De la mâncătoriile colegiale la falsele și încăpâțânatele dispute dintre teatrul de stat și cel independent, la certurile dintre generații, certuri cel mai adesea fals estetice, ci mai degrabă generate și fundamentate pe dorința obținerii accesului la borcanul cu miere, ori la ironii corosive însă nicidecum nedrepte la calitatea tot mai precară a criticii de teatru ș.a.m.d. Și ea partizană, și ea contra cost, și ea profund dezbauzată. Fapte cunoscute cu vârf și îndesat de Alina Nelega pe piele proprie. Cititorilor preocupați de identificarea biografemelor, de tot ceea ce înseamnă reîntoarcerea autorului, cu bunele și relele sale, le doresc un sincer spor la lucru. Pe mine nu mă interesează să le inventariez în cronica de față.

Cei ce au citit deja anteriorul roman al Alinei Nelega (ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat) de la a cărui apariție au trecut doi ani (Editura Polirom, 2019), și el, măcar prin teme, dacă nu altfel strâns legat de universul etico-dramaturgic al scriitoarei, aveau toate motivele să aștepte recidiva, iar așteptarea se dovedește a fi fost una defel una inutilă. Interesul poveștii, fluiditatea relatării, firescul și eleganț frazei, impresia constantă că totul curge cum nu se poate mai firesc, în deplin acord cu dramatismul întâmplărilor, inteligența rescrierii și a transplantării într-un oraș și, implicit, într-un teatru de provincie a tragediei tristului prinț al Danemarcei răsplătesc ireproșabil și fără nici un fel de costuri, dobânzi sau clauze ascunse contractul așteptării.

Romanul este alcătuit din două monologuri. De dimensiuni vădit, voi însă nicidecum nejustificat inegale. Cel de ample dimensiuni, contorsionat al Amonei- alter- ego peste ani al infidelei Gertruda, mama lui Hamlet, aici de profesiune regizoare și directoare artistică a Teatrului care, firește, are la activ o spectaculoasă cădere cu ce altceva decât cu Macbeth și cel al cu valoare de epilog neiertător al lui Marius, reîntrupare a tânărului Hamlet. Actor tânăr, revoltat, neîmpăcat cu sine și cu teatrul clasic în a cărui cârcă transferă cauzele tragediei sale. De fapt, o tragedie de familie. Monologurile, tot atâtea exerciții izbutite de valorare a capacității expresive a vocii umane, tot atâtea dialoguri uman ratate cu un el sau cu o ea cu care cel care vorbește întreține raporturi lesne psihanalizabile (așa cum sunt cele din patternul shakespearian, dar și din Pescărușul, și spun asta bazându-mă pe studiile recente ce au dovedit câte asemănări există între scrierile marelui Will și cele ale niciodată epuizabilului Cehov) sunt întrerupte de aparteuri sau, mă rog, mini-monologuri interioare.

Sunt lesne regăsibile în noul roman al Alinei Nelega aproape toate personajele din piesa lui Shakespeare. Două – Claudiu și Horațiu (ceva mai șters și fără toate funcțiile de stimulator și de povestitor peste vremuri cu care a fost învestit de marele dramaturg englez) trimit la onomastica inițială. Cum spuneam, Amona este Gertruda, Marius e tânărul Hamlet, un alt Marius e bătrânul Hamlet, personajul fiind evocat și adus în scenă ( de fapt, Alina Nelega scrie și propriul său roman teatral, iar recursul la digresiunile atent ținute în mână îi permit să realizeze și un theatrum mundi) și nu numai în ipostază de fantomă și nu doar halucinatoriu bântuind prin Teatru, Paul, „răposatul-din-duș” este, aici, un sărman și nevinovat Polonius, prezentat ca fost actor redus la rolul unui umil regizor tehnic, Lavinia e Ofelia, Ovidiu e Laertes, Raul și Geo sunt Rosencranz și Guildestern, căzuți o vreme prizonieri într-un azil psihiatric. Grație aceluiași truc cu falsificarea scrisorii lui Claudius la care a recurs tânărul Hamlet din piesa shakespeariană.

Shakespearologii au căzut de acord că Hamlet nu este nici cea mai bună, nici cel mai dificil de pus în scenă scriere a lui Shakespeare. Altele rămân pe mai departe subiectele lor de dispută. Dintre care cel mai acut este legat de natura nebuniei tânărului Hamlet. De autenticitatea paranoiei. Este oare nebunia una aievea sau e vorba despre o nebunie simulată care se servește de vorbe rostite aiurea, de cruzime, de atitudini scandaloase spre a se ajunge la certitudini?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *