Vinul românesc, istoria prescurtată

La nivel global imaginea României ca ţară producătoare de vin este în continuare ignorată şi tratată cu superficialitate. Cu toate că din punctul de vedere al producţiei se află pe locul 6 în Europa şi pe locul 13 la nivel mondial, vinurile româneşti sunt aproape necunoscute de către celelalte ţări europene mult mai familiarizate cu vinurile din Chile, Noua Zeelandă sau Africa de Sud.

O posibilă explicaţie constă poate în lipsa de “exotism”, în imaginea mai puţin favorabilă a României în perioada post-Ceauşescu sau pur şi simplu a asocierii ţării cu simboluri ca Dracula, Dacia sau Nadia Comăneci în detrimentul unor branduri “lichide” ca Fetească Albă, Grasă de Cotnari sau Băbească Neagră.

Indiferent de natura anonimatului, povestea vinului în această ţară datează de cel puţin 2.000, chiar înainte ca denumirea de “România” să existe la nivel de concept. Principalii artizani erau dacii, care binecuvântaţi cu viţa de vie, creau vinuri din soiuri care au supravieţuit până în zilele noastre, cum ar Crâmpoşia sau Feteasca Neagră. Iar vinul produs era folosit ca monedă de schimb în comerţul intern şi extern (proto-criptomonedă), pentru consumul personal sau ca ritual în scopul de a venera zeii şi eroii. Iar elementul ritual a format liantul dintre Antichitate, latinizare şi apariţia Creştinismului.

În Evul Mediu, vinul a jucat un rol exponenţial în identitatea românilor, fiind o sursă de venit, un element de identitate locală sau statut social şi religios. Dar în acelaşi timp un “refugiu” bine venit în momente de austeritate, opresiune, vasalitate, crime, trădări şi ocupaţie militară. Şi este meritul istoric al unor voievozi ca Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazu pentru dezvoltarea şi consolidarea vinului în momentele de pace.

Din această perioadă aflăm că în lunga sa domnie de 47 de ani, Ştefan cel Mare a lăsat moştenire faimosul Vin de Cotnari compus din Busuioacă de Moldova, Grasă de Cotnari, Fetească Albă şi Frâncuşă. Tot din aceeaşi perioadă datează şi faimosul Vin de Drăgaşani, imposibil de recreat astăzi din Tămâioasă Românească, Crâmpoşie, Gordan şi Braghină, pentru că ultimele două soiuri au dispărut fară urmă…

În regiunea Munteniei, înainte de apariţia unor soiuri ca Merlot sau Shiraz, vinurile de odinioară erau făcute din soiuri astăzi dispărute ca Băşicată şi Gordin. Iar în Transilvania, implementarea viticulturii şi vinificaţiei se datorează coloniştilor germani care au plantat soiurile Riesling şi Silvaner.

Istoria modernă a vinului în România debutează practic cu tragedia filoxerei, o insectă adusă în Europa din America de Nord în urma practicilor comerciale şi care a decimant viile şi practic a forţat la nivel continental abordarea unei strategii noi în privinţa supravieţuirii viţei de vie. Iar cea mai bună soluţie a fost altoirea cu portaltoi american (rezistent la filoxeră) şi altoi de viţă european, salvând practic podgoriile europene şi implicit, pe cele din România.

După Al Doilea Război Mondial, în România este instaurat regimul comunist, care coincide cu naţionalizarea proprietăţilor şi afacerilor private. Cu excepţia unor suprafeţe infime, producţia de vin este controlată în totalitate de către stat, care duce o politică cantitativă şi deficitară pentru ceea ce înseamnă vinul. Practic, vinul de calitate superioară este produs doar pentru export şi liderii comunişti, în timp ce majoritatea producţiei este de o calitate cel mult îndoielnică.

Cei aproape 50 de ani de comunism au creat un vid al României faţă de restul Lumii Vechi şi Noi a vinului în materie de tehnologie, dar mai ales referitor la tot ceea ce înseamnă educaţia consumatorului. Practic, au creat un pseudo-consumator post-industrial a cărui singură preocupare legată de vin era de a consuma mult, de calitate îndoielnică, fără nicio conexiune cu ceea ce înseamnă ritual, bon viveur, connaisseur, terroir sau asocieri culinare.

Anii ’90 au purtat lumea vinului din România spre un haos imposibil de conceput pentru cineva care provine din Franţa sau Italia. Cu toate acestea, această perioadă marchează primele crame private care încep să planteze viţă de vie, să cultive struguri şi să producă vin conform tendinţelor globale.

După integrarea României în Uniunea Europeană în 2007, apare posibilitatea cramelor de a obţine fonduri europene. Ceea ce a însemnat o mică revoluţie extrem de bine venită şi impusă de crame boutique care au putut investi în tehnlogie şi cercetare şi au reuşit să obţină medalii la concursurile internaţionale de vinuri.

În prezent, trăim poate cel mai interesant capitol al vinului românesc, marcat de recunoaştere internaţională, investiţii şi know-how global, creşterea calităţii gastronomiei şi evident apariţia tinerilor cunoscători al căror gust începe să dicteze tendinţe interesante de consum.

Sursa: www.42years.ro – magazinul tau preferat de bauturi alcoolice.