Frica se transformă în panică. Rezultatul va fi cunoscut sub numele de „Criza Tom Yum Kung” – numele preparatului thailandez delicios.
Începutul sfârșitului vine odată cu un anunț. În iulie 1997, Banca Centrală a Thailandei abandonează politica sa de curs de schimb fix față de dolar și permite monedei naționale – bahtul – să floteze liber pe piețe.
Devalorizarea este rapidă. Cu o zi mai devreme, Hong Kong-ul revenise oficial Chinei, creând tulburări politice globale. Legătura dintre cele două evenimente este decisivă: banii, care până atunci se revărsau din abundență în Asia de Est, fug de acolo în mare viteză, scrie presa elenă.
Frica se transformă în panică. Rezultatul va fi cunoscut sub numele de „Criza Tom Yum Kung” – numele preparatului thailandez apetisant.
„Minunea”
Timp de un deceniu, Thailanda, Malaezia, Indonezia, Filipine și Coreea de Sud au fost prezentate drept miracole economice. Marile bănci, fondurile speculative străine și chiar FMI însuși vorbesc despre „miracolul asiatic”: rate de creștere de două cifre, investiții în creștere, bule imobiliare, piețe bursiere umflate. Dar toate acestea se bazează pe un model periculos: împrumuturi externe ieftine, deficite de cont curent, grad excesiv de îndatorare și control minim al riscurilor.
Thailanda absoarbe fluxuri uriașe de capital pe termen scurt. Băncile sale acordă împrumuturi generoase pentru proiecte de infrastructură și imobiliare pe termen lung, finanțând investițiile clienților și proiecte speculative cu dolari.
Însă, când exporturile au încetinit brusc în 1996 și China a început să câștige cotă de piață, modelul s-a prăbușit. Creditarea în umbră, 58 de companii financiare cu probleme, creditele neperformante și rezervele valutare epuizate s-au prăbușit fulgerător.
Domino-ul
În câteva săptămâni, efectul de domino se desfășoară. Bahtul se prăbușește – de la 25 la 1 dolar, ajungând la 40. Indonezia, cu o datorie uriașă în dolari, își vede rupia prăbușindu-se, iar regimul Suharto se prăbușește pe fondul unor tulburări sociale. Coreea de Sud pierde 40% din valoarea wonului său și este obligată să accepte un plan de salvare de 57 de miliarde de dolari din partea FMI. Criza se extinde în Rusia și Brazilia, provocând instabilitate internațională, o scădere a piețelor americane și temeri privind o recesiune globală.
De la conspirație la responsabilități și FMI
Teoriile conspirației abundă. Cei mai radicali văd o conspirație: George Soros și alți speculanți sunt acuzați că „atacă” bahtul. Cei mai realiști indică slăbiciunea structurală: libera circulație a capitalului într-un sistem bancar imperfect supravegheat, sub un regim rigid de cursuri de schimb fixe.
Politicienii au reacționat lent. Bancherii au favorizat prietenii și figurile partidului. Investitorii au închis ochii în fața riscurilor. Împreună, au semănat semințele pentru furtuna perfectă.
Fondul Monetar Internațional intervine cu condiții dure: închiderea băncilor, reducerea cheltuielilor publice, impunerea unor rate ridicate ale dobânzii pentru a menține stabilitatea cursului de schimb. Aceste politici agravează recesiunea pe termen scurt și provoacă tensiuni sociale, în special în Indonezia și Thailanda. Cu toate acestea, criza este împiedicată să devină globală – datorită relaxării monetare din Occident și coordonării băncilor centrale.
Costul și lecția
Thailanda plătește costul planului de salvare cu decenii de datorie publică. Noua generație suportă o povară grea: 109 miliarde de dolari în datorii, plătite parțial din impozite, austeritate și restructurare.
Ziua care a început cu devalorizarea unei monede s-a încheiat cu prăbușirea unui continent. Iar 29 de ani mai târziu, amintirea crizei servește drept avertisment.
Nu doar pentru Thailanda, ci pentru o lume întreagă care a învățat că bulele financiare se sparg întotdeauna. Întrebarea este dacă va exista o rezervă de resurse data viitoare.
