Ministrul Educatiei, Mircea Dumitru, evidentiaza stilul antreprenorial eficient in care sunt conduse universitatile de varf. Dar, apreciaza, intr-un interviu acordat „Romaniei liberea”, ca un avantaj pentru universitatile europene in general, si pentru cele romanesti in particular, il reprezinta pastrarea unui echilibru intre corpul profesoral, senatul universitar si conducerea universitatii.
Romania libera:?In favoarea carui tip de administrare a universitatii sunteti?
Mircea Dumitru: Universitatile din Romania functioneaza in baza Legii Educatiei Nationale si, corelativ cu aceasta, a autonomiei universitare. Alegerea rectorului exprima vointa comunitatii academice si a unei parti importante din numarul de studenti. Exista, in general, cateva practici sau modele de management definite in universitatile din intreaga lume. As face o comparatie intre ceea ce se intampla in institutiile de invatamant superior americane, in raport cu mediile culturale, educationale care au pastrat un caracter mai traditional al managementului universitar, fiind din aceasta perspectiva mai putin dinamice. Cum este situatia institutiilor de invatamant din Europa si din -Romania, spre exemplu.
Rl: Care sunt coordonatele acestor tipuri de management?
M.D.: In ultimii ani s-a profesionalizat foarte mult managementul academic. Avem cazul tipic, foarte raspandit in universitatile americane, in care presedintele si cei care asigura conducerea universitatilor sunt, deja, profesionisti in managementul acestor institutii. Asta nu inseamna ca persoanele respective nu provin, in marea lor majoritate, din mediul academic sau de cercetare. In cele mai multe universitati americane, presedintii sunt profesori. Dar nu in toate, poti fi presedinte venind din mediul de afaceri sau din cel corporatist. Presedintele este numit in urma unui concurs extrem de minutios si riguros, care poate dura mai multi ani. Iar presedintele poate sa nu provina din randul profesorilor universitatii respective. Uneori este si o regula empirica: presedintele sa fie adus dintr-o alta comunitate academica sau dintr-un alt mediu universitar. Asta, pentru a nu fi legat de ceea ce se intampla in mediul universitar respectiv si pentru a avea o libertate de miscare si de decizie mult mai pronuntata. Rezultatul este urmatorul: cei care conduc aceste universitati inceteaza sa mai fie profesori, in sensul de a avea studenti, doctoranzi, sa mai faca cercetare. In perioada in care sunt conducatori ai universitatilor nu fac decat acest lucru. De pilda, daca esti presedinte al universitatii, menirea ta este aceea de a strange fonduri pentru universitatea res-pectiva. In situatia in care conduci programele de cercetare, atunci ai in vedere doar coordonarea si administrarea acestui domeniu, fiind complet scutit de activitatea didactica. Comunitatea academica nu ii cere persoanei cu functie de conducere ca, pe perioada mandatului, sa fie si cercetator si sa publice articole. Daca ne intoarcem la mediul romanesc, veti vedea ca intrebarile care apar in presa sunt: Cat mai publica rectorii?; Ce activitate stiintifica au rectorii? Pentru ca la noi lucrurile sunt foarte amestecate. Nu avem o clarificare a statutului si a functiilor. Probabil ca in Romania ar fi si o rezistenta foarte mare daca s-ar propune o specializare atat de riguroasa a managementului universitar, astfel incat cel care este rector, in perioada mandatului, sa nu faca decat activitate administrativa.
Rl: Rectorii se opun acestui tip de management?
M.D.: Nu stiu daca se opun in mod formal, dar exista o anumita mentalitate potrivit careia rectorul trebuie sa ramana in continuare un profesor atasat de grupele sale de studenti, de doctoranzii pe care ii are. Pe de alta parte, in SUA, datorita acestui model antreprenorializat, caracterul colegial al activitatii de conducere, foarte prezent in multe universitati europene, dispare. Asa se face ca unii profesori eminenti in stiinta pe care o practica nu au un cuvant greu de spus in deciziile strategice ale universitatilor americane. Poti fi un eminent matematician, chimist, medic, dar votul tau nu va mai conta – asa cum se intampla in Romania sau in universitatile -europene – in Senatul universitatii. -Decid presedintele universitatii si grupul de decidenti alesi. Nu mai decid, in mod democratic, toti -profesorii. Tocmai de aceea, -profesorii din aceste universitati americane nu percep situatia lor ca fiind una buna pentru dezvoltarea institutiei. Ei considera ca profesorii ar trebui sa aiba o voce articulata cand se iau decizii. Se pot manifesta in dezbateri publice, pot lua atitudine, dar in final decide tot presedintele. -Universitatea este condusa dupa modelul unei firme fara a fi, in fond, o firma, deoarece universitatea ramane un centru de cercetare si de educatie. Dar stilul de conducere este analog cu cel dintr-o corporatie.
Rl: Pentru ce ati opta?
M.D.: Daca facem o corelare intre calitatea invatamantului si a cercetarii si felul in care universitatile sunt conduse, veti vedea ca primele zece universitati ale lumii sunt americane. Pana la locul 20 mai apar una sau doua universitati din Europa, si anume din Anglia. L-am cunoscut pe presedintele Universitatii Oxford, Andrew Hamilton, un chimist care, in prezent, este presedintele New York University. Desi un chimist foarte bun in perioada in care a fost vice-chancelor la Universitatea Oxford, nu a avut niciun fel de activitate stiintifica sau aceasta a fost una mult restransa. Iar astazi lucreaza tot in administratie. Probabil ca exista o legatura profunda intre profesionalizarea leadership-ului universitar si separarea acestor functii. In Europa, in general, si in Romania, in particular, conducerea universitatii este asigurata de reprezentanti ai corpului profesoral. Cred ca un avantaj il constituie pastrarea unui echilibru stabil intre corpul profesoral, senatele -universitare si conducerea universitatii. Pe de alta parte, si ritmul de innoire al universitatilor europene este mult mai scazut decat pe continentul american si, mai recent, decat in Asia.
Rl: Faptul ca universitatile romanesti nu se afla in Top 500 mondial se datoreaza lipsei banilor?
M.D.: Nu doar banilor. Bugetele universitatilor din Romania sunt minuscule in raport cu bugetele pentru cercetare si educatie ale celor mai mari universitati din lume, chiar ale celor din primele 100. Daca este sa comparam bugetele unor universitati din Romania, care apar in clasamentele internationale credibile, vom vedea ca acestea se claseaza foarte bine comparativ cu alte universitati din aceasta zona geografica, precum Ungaria, Serbia, Bulgaria, Grecia, chiar Cehia sau Polonia, in ceea ce priveste educatia, programele scolare si educationale. Ceea ce noi numim calitatea actului de predare. Unde nu stam foarte bine, comparativ, este cercetarea. La acest capitol suntem in urma unor universitati din Cehia, Polonia sau Ungaria. Dar, comparand investitiile in educatie ca atare, ale Universitatii din Bucuresti, Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, Alexandru Ioan Cuza din Iasi, Universitatii de Vest din Timisoara cu universitati similare ca profil si structura din Ungaria, Cehia, Polonia, veti vedea ca universitatile romanesti se plaseaza deasupra lor. Asta arata ca banii pe care ii primesc universitatile, chiar daca vorbim de bugete mai mici, sunt folositi in mod eficient. Noi nu am reusit sa strapungem acest plafon al numarului de articole stiintifice publicate in reviste internationale si acesta este motivul pentru care universitatile romanesti nu se plaseaza in Top 500. Pentru performanta este nevoie si de o mai buna organizare interna, de motivare pentru profesorii care pot face cercetare stiintifica, dar care nu au timpul necesar pentru ca au multe ore de predare. Este nevoie de resurse financiare, de granturi consistente pentru a putea urmari sistematic anumite proiecte de cercetare.
Rl:?Cum va explicati faptul ca, in urma cu doua decenii, la facultatea unde …
INTERVIU. Ministrul Educatiei, Mircea Dumitru, explica de ce universitatile romanesti nu se afla in Top 500 mondial: Pentru performanta, este nevoie ca profesorii sa fie motivati sa faca cercetare
