Într-un oraș de provincie, un grup de adolescenți învață să se descurce fără părinții lor plecați în străinătate. Tema este una foarte actuală în România: un studiu realizat de „Salvați Copiii” arată că numărul real al copiilor aflați în această situație depășește 150.000. Inspirat din fapte reale, filmul „De capul nostru”, regizat de Tudor Cristian Jurgiu, spune povestea lor. „E foarte greu să dai vina pe părinți, deoarece condițiile de trai care i-au împins să plece la muncă sunt uneori insuportabile. Și într-un fel chiar nu au de ales”, explică regizorul într-un interviu pentru publicul HotNews.
Filmul, cu un scenariu scris de regizorul Tudor Cristian Jurgiu, alături de Anca Buja, produs de Tudor Giurgiu și Bogdan Crăciun, a avut premiera mondială în secțiunea Forum a Festivalului Internațional de Film de la Berlin și a fost distins cu Premiul CICAE, una dintre cele mai importante distincții dedicate cinema-ului de autor european. În România, va intra în cinematografe din 26 iunie.
„De capul nostru” aduce în prim-plan o gașcă de actori tineri și foarte talentați: Denisa Vraja, Vlad Furtună, Mara Diaconu Ducica, Sofia Vasiliu, Dominique Toma, alături de profesioniștii Steliana Bălăcianu, și Robert Radoveneanu.
Filmările au durat 26 de zile și au avut loc în Câmpulung (Argeș), București și câteva zile în Italia, iar castingul, cu pauze, a durat în jur de un an. „Timpul pe care ni l-am luat chiar a ajutat și asta se vede în film și în energia actorilor. La toate vizionările de până acum actorii au impresionat și emoționat de fiecare dată publicul. I-am găsit și ales cu ajutorul Florentina Bratfanof, căreia țin să-i mulțumesc din nou pentru ajutor și răbdare”, a explicat Jurgiu.
Acțiunea se desfășoară într-un mic oraș de provincie, unde un grup de adolescenți învață să se descurce fără părinții lor plecați în străinătate. Forțați să devină adulți prea devreme, își construiesc propria familie într-o încercare disperată de a umple golul.
În centrul lor e Flavia (Vraja), o tânără puternică, obișnuită să își ascundă emoțiile în spatele sarcasmului, dar pe care grija pentru ceilalți o va face să descopere un nou sens. Alături de Luca (Furtună), ea traversează diferite etape ale acestei tranziții (de la copilă, la adolescentă, la femeie).
Datele strânse de Direcțiile Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC), la nivelul anului 2024, arată că peste 55.000 de copiii au părinții plecați la muncă în străinătate. Un studiu realizat de Salvați Copii arată că numărul real depășește 150.000.
„Sigur că ne-am gândit la familiile aflate în această situație și da, și la părinții plecați, pentru care e la fel de greu. Intenția a fost să arăt cât de mult pot o parte din experiența acestor copii și adolescenți. Poate să provoc niște discuții, indignări, împăcări, cine mai știe ce alte efecte neprevăzute de noi poate avea”, adaugă regizorul pentru HotNews.
„O glumă spune că trauma unei familii balcanice e de două feluri: când tatăl pleacă de acasă și când tatăl rămâne acasă”
– După tot procesul de documentare, scriere și filmare, ce ați înțeles mai clar despre fenomenul migrației și despre efectele lui asupra copiilor?
– Am înțeles că e foarte greu să dai vina pe părinți, deoarece condițiile de trai care i-au împins să plece la muncă sunt uneori insuportabile. Și într-un fel chiar nu au de ales.
Dincolo de asta, cred că de multe ori ceea ce îi afectează pe copii este lipsa de comunicare și un fel de indisponibilitate emoțională care vine probabil din oboseală, dar și dintr-un refuz de confruntare cu o vină pe care cei mai mulți o simt.
Dar acest tip de protejare de sine, care ia forma unei amorțeli emoționale, a unei retrageri, este ceva ce nu e strict prezent doar în familiile destrămate din cauza migrației muncii. Multe dintre frământările adolescenților din filmul nostru sunt aceleași ca ale tuturor adolescenților. Sigur că vorbești despre o problemă socială, dar, în esență, filmul e despre aceleași lucruri pe care le trăiesc diferiți oameni aflați în situații foarte diferite.
Anxietatea Flaviei legată de absența mamei, dar și de lipsa unei conexiuni, e poate aceeași ca a unei fete care trăiește cu mama ei. E gluma asta că trauma unei familii balcanice e de două feluri: când tatăl pleacă de acasă și când tatăl rămâne acasă, deși cred că e valabil și cu mamele.
Așa că nu poți spune cu certitudine că acei copii cu părinții plecați sunt întotdeauna emoțional mai vulnerabili sau dezavantajați în orice fel. Dimpotrivă, unii ajung să fie puternici și maturi, deși, probabil, majoritatea sunt doar afectați negativ. Ceva ce am observat și am păstrat și în film e un tip de rezervă în legăturile cu ceilalți.
– Ați simțit că faceți mai degrabă o poveste despre abandon sau despre modul în care acești copii învață să supraviețuiască și să-și construiască singuri un sentiment de apartenență?
– Plecarea părinților și golul emoțional pe care această plecare îl poate crea îi forțează pe unii dintre acești tineri să caute afecțiune, validare, refugiu în alte locuri. Uneori poate fi un vecin, o rudă mai mult sau mai puțin apropiată, profesori și mai ales prieteni.
Toți acești oameni din jurul lor de care se atașează și care îi ajută îi face să se raporteze la comunitate foarte diferit și să aprecieze că fac parte dintr-una. Nu ca la o familie, ci ca la o formă de comuniune mai largă, mai incluzivă. De multe ori, familia e tot ce contează pentru oameni, în detrimentul comunității din jur. Există, cel puțin în România, un fel de izolare în grupul familiei și aproape de respingere a comunității.
Un exemplu extrem sunt toate cazurile de corupție care implică membri ai familiei. Un fel de doar noi și ai noștri contăm. Ei, acești copii care nu se mai pot retrage în citadela familiei sunt obligați să interacționeze altfel cu comunitatea din jurul lor și devin uneori mai activi civic. E unul dintre efectele maturizării grăbite prin care trec.
„Să fii liber înseamnă și să fii pierdut”
– Există în film o combinație foarte puternică între libertate și haos: copiii fug, își inventează familii-surogat, iau decizii de oameni mari, dar în același timp par complet pierduți. Credeți că povestea poate fi și o critică asupra adulților și a generației de părinți care, chiar dacă au avut intenții bune, au lăsat în urmă o ruptură emoțională foarte mare?
– Cred că să fii liber înseamnă și să fii pierdut, cred că libertatea ține și de un fel de atracție pentru haos și nesiguranță. Incertitudinea prin care trecem toți la acea vârstă, indiferent de situație, dă naștere unei căutări în care cu cît ești mai tolerant la anxietate și poți trăi cu ea rezonabil, cu atât ai șanse să descoperi mai multe despre tine și despre lume în general.
Felul în care reușești să gestionezi această tensiune, care e și vitală și nefastă în același timp, face diferența între a te pierde sau a reuși să găsești o cale să trăiești cât de cât împăcat cu tine și cu lumea.
Flavia din filmul nostru este într-un astfel de punct, în care atitudinea ei față de restul lumii pare că o poate lua înspre izolare, respingere (din frică) sau spre empatie, grijă și conexiune. E un moment foarte delicat prin care trecem toți, poate de mai multe ori în viață, și asta m-a interesat: cum reacționează cineva în punctul ăsta, ce cale alege.
Pentru mine e destul de limpede că Flavia alege respingerea, și drumul înapoi spre ceilalți e încă destul de lung și nesigur. În ciuda sensibilității ei și atenției la ceilalți, este de fapt teribil de singură și încercarea ei de a crea această familie surogat eșuează, poate pentru că e un efort disperat de a umple un gol, iar ceilalți simt. Sigur că e și o critică la adresa părinților, dar mai specific la felul în care ei comunică sau mai bine zis nu comunică. La un fel de primitivism în tot ce înseamnă exprimarea emoțiilor sau gestionarea unor situații delicate pentru copii. Asist din nou și din nou la același tip de evitare, de indisponibilitate emoțională și incapacitate de a gestiona ce simt, de a înțelege sau de a comunica.
– „De capul nostru” poate funcționa și ca un semnal de alarmă social sau mai degrabă ca o oglindă sinceră a unei realități despre care vorbim prea puțin?
– Sper ca prin felul în care prezintă experiența unor tineri aflați în situația asta să provoace empatie față de ei și frământările lor. Dincolo de asta, cred că este o reflectare a unui fel de a gestiona o situație ca asta, dar una destul de specifică care nu pretinde că spune povestea tuturor copiilor si adolescenților cu părinții plecați.
De fiecare dacă când văd filmul mă gândesc și la toate poveștile pe care nu le-am pus în film. Realizez responsabilitatea pe care o avem față de toți cei în situații similare și sper că am reușit să fim corecți față de ei. Sigur că am pornit de la asta, însă situațiile de viață prezentate nu au neapărat legătură doar cu această problemă socială.
– Noul cinema românesc a fost asociat mult timp cu un realism foarte auster și rece. Cum vă raportați la tradiția asta?
– Datorez foarte mult filmelor și realizatorilor din noul val românesc (nu știu dacă și cei care fac parte din el sunt așa fericiți cu termenul ăsta) de la inspirație, înțelegere a unui mod de a privi lumea direct, cu umanitate, empatie, dar nesentimental, necompromițător și neiertător, până la sprijin și ajutor personal și direct de la unii dintre regizori.
Nu știu dacă rece e un cuvânt potrivit. Multe dintre acele filme nu sunt sentimentale, dar nu înseamnă cu nu privesc cu căldură și empatie spre niște oameni care trăiesc în condiții de sărăcie într-un sistem dezumanizat de birocrație, egoism și, în general, aproape absurd. Și emoționale mi se par foarte multe dintre ele și tulburătoare.
Nu pot să mă gândesc în termeni comparativi cu acele filme și autori, ci le sunt doar recunoscător. E important, cred, tot timpul să fii conștient că lucrezi în continuarea unei tradiții sau a alteia, pe care o nuanțezi sau o modifici. Modul în care acele filme m-au format se poate vedea și în filmul nostru, chiar dacă nu atât de direct sau aparent. De multe ori, felul în care ești inspirat de ceva poate fi foarte nuanțat și invizibil. […] Ce am păstrat este un fel de a privi experiența cuiva fără a încerca să prezinți personajele ca victime demne de milă.
„Ruptura poate nu e doar de rău augur”
– Există în film și ideea că acești copii ajung să-și formeze singuri valorile și reperele. Ce spune asta despre România ultimilor 20-30 de ani? Cum vedeți relația dintre migrație și ruptura dintre generații în societatea românească?
– Chiar dacă cresc cu părinții la distanță, acești copii nu cresc singuri. Absența îi face să caute validare în alte părți. Uneori la alți adulți, alteori la cei de vârsta lor. Și dacă ajung să înțeleagă lumea cu mai puțin ajutor din partea părinților, nu știu dacă e așa un lucru rău. Cum spune și Luca în film, mă uit în jur, și fără să generalizez prea grosolan, nu sunt impresionat de valorile care se transmit între generații în societatea noastră. Sigur că există niște repere, dar sunt excepții, vorbesc acum de societate, în general.
E foarte multă agresivitate, corupție, egoism și indisponibilizate emoțională, incapacitate de a comunica coerent și empatic. Poate că acești tineri nu au așa de mult de pierdut încercând să-și creeze singuri o viziune despre lume. Nu pot spune unde duc toate astea și nici nu aș încerca.
Ce mă întristează este faptul că unii dintre ei sunt atât de afectați de absența părinților, încât îmi e frică să nu se poziționeze în război cu toată lumea, și să nu respingă orice încercare de apropiere, din teama că ar putea duce la aceeași suferință. Însă, de multe ori, cred că reușesc să treacă peste și să își găsească refugiu și înțelegere între prietenii lor și să rămână sensibili și atenți la lume. Așa că ruptura poate nu e doar de rău augur.
– Apropo de ideea filmului: ce teme v-ar plăcea să fie mai accesate în filmul românesc de acum și ce credeți că lipsește în industria asta de la noi?
– Nu cred că temele în sine sunt relevante, ci felul în care sunt tratate. Un film bun, autentic, viu, care te provoacă să te gândești, te emoționează și te deschide, poate avea aproape orice temă. Va fi relevant nu prin temă, ci prin autenticitate și forță.
Cred că în România subiectele și temele sunt peste tot, dacă îți ei o secundă să te uiți cu adevărat. Dar contează cum o faci și ce provoci în spectator. Dar ce cred că lipsește în industria de film de la noi? Finanțare constantă și consistentă din partea Guvernului. Un efort mai vizibil în a renova rețeaua de cinematografe din toată țara, în care filmele românești să poată fi distribuite cu un preț de bilet decent. Și mai este problema marketingului, care în bugetul de finanțare este ignorat de tot. Fără promovare serioasă nu ai, de fapt, șanse să ajungi la cât mai mulți spectatori.
– Este filmul și o dedicație pentru adolescenți și tineri? Aveți așteptări de la el în direcția asta?
– Poate fi o dedicație, da. Când am început să scriu, am știut că nu vreau ca filmul să reprezinte experiența adolescenților în general, și nici măcar a majorității. Adolescenții din filmul nostru sunt un pic diferiți de ce te-ai aștepta de la un film cu adolescenți.
De obicei un teen film debordează de energie și e mai exploziv, cum e spre exemplu „Kids” a lui Larry Clark și Harmony Corine, un film care îmi place mult. Pur și simplu am vrut să explorez acea latură mai introvertită, tăcută, a adolescenței, în care tensiunea se acumulează treptat și e vizibilă în mici gesturi, expresii sau priviri, care sunt pentru mine la fel de intense.
Poate mai aproape de adolescenții din filmele lui Gus van Sant sau poate (deși e o referință de care cu greu mă apropii) „La Cienaga” al Lucretiei Martel, un film excelent, foarte dens și sensibil. Cred că unii se vor descoperii în el, iar alții își vor înțelege poate prietenii mai bine.
– Și în contextul instabil în care trăim, ce vă sperie cel mai tare la viitor și ce vă dă totuși speranță?
– Ce mă sperie este agresivitatea și lipsa de empatie cu care foarte mulți își expun părerile despre lume, ura intensă care nu are niciun motiv real în afară de frustrări personale, care sunt în mod eronat extrapolate în păreri despre societate și lume. Văd cum ele îi fac pe unii să refuleze în opinii politice și sociale radicale și pline de ură, în locul unui efort minim de a se înțelege pe sine și a încerca să caute sursa adevărată a gesturilor compulsive și a furiei.
Ce îmi dă speranță este întâlnirea cu tinerii din generațiile cu care lucrez la UNATC. Mă înfurii de fiecare dată când aud iar și iar același clișeu că tinerii ăștia de acum sunt vai de capu lor, nu știu nimic, nu-i interesează nimic, doar social media. E o prostie și un refuz de a-i cunoaște cu adevărat și de a-i înțelege. Sunt mult mai introspectivi și curajoși să expună asta în ce lucrează. Sunt conștienți politic și social și vorbesc despre asta. Și chiar dacă, de multe ori, poate prea radicali în opiniile lor, sunt în același timp dispuși să încerce să înțeleagă o altă viziune asupra lumii, diferită de a lor.
