Le-am consumat în demență. Câte cinci-șase episoade pe zi. Apoi, la final, le-am luat de la capăt. Le-am căutat pe net, le-am văzut actorii. Am văzut alte filme cu actorii. M-au amprentat.
Acum scriu despre cum ele se duc. Unde? De pe Netflix. Unde se duc serialele când pleacă de pe Netflix?
Și aste întrebări îmi dau depresia. Unde se duc ele? Sigur, pot fi copiate, pot fi furate. Dar ideea că erau acolo, pentru mine, că puteam să le împărtășesc cu oameni ca mine.
Share simbolic, invizibil. Mă bucura. Așa să le piratez, să le am doar pentru mine, cui folosește? Vezi-le! Urgent. Se duc! Nu se mai întorc. Sau se vor întoarce când nimeni n-o să mai fie atent.
Netflixul unde le arunci? În ce groapă de gunoaie ajung? Cine știe ce manager le va da delete de pe platformă? Acum filmele astea vor deveni niște fișe, dar corpul lor, aroma lor, umorul lor totul se va îneca într-o mare infinită, din care vag unii-alții se vor uita haios la niște relicve. Filme minimaliste, filme cu mijloace puține, dar atât de aromate. Ca niște savarine. Filme proiectate în cercuri vicioase, pline de savoarea provinciei, plină de oameni tălâmbi, de chewingam. Unde eroii noștri sunt împărați. Filmele astea sunt Tedexuri. Sunt cocing de detoate. Te lovesc la rădăcina rătăcirilor tale. Scot binele și răul din tine și ți-l judecă.
Bijuterii de mizantropie. Oameni cu nasul pe sus loviți, spintecați și rămași sănătoși oricât de jos și greu sunt în căderile lor. Nimic despre succes. Totul despre spintecare. Despre cădere și minunea asta care e viața simplă și ruginită. Vezi, bă, filmele că le omoară netflixul. Le omoară industria. Le distruge eficiența, obsesia succesului, demența căutării banului cu care să te fudulești. Vezi, bă, filmele, săracule în spirit!
Urcă, te rog, filmele astea în top ca nesimțitul de aitist de la netflix să lase spiritul să mai zacă acolo în folder, pe hard, în algoritmul netflix. Luptă, bă, cu algoritmul. Salvează-mă am depresie că netflix îngroapă tot ce am iubit de vreun an.
