Oameni de toate varstele, romani si?straini, au trecut pragul atelierului de „Opincarie traditionala”?al mesterului?Alexandru Ilinca ca?sa afle?de unde se trag opincile si cum se fac ele. Si atat asteapta, cu vorba lui usoara, cuvintele venind in acelasi timp cu lucrul pe care nu-l lasa deoparte nicio secunda. Te pofteste pe un scaunel din lemn, cu trei picioa?re, cum m-a invitat si pe mine, si pe data te considera unul ?de-al lui. Si atunci nu mai pleci de acolo prea curand. ?
As putea spune ca am fost martor la un eveniment atunci cand Zana Internetului a intrat in Tara Opincilor, cu gandul de a cumpara astfel de incaltaminte:?a”Buna ziua! Vreau sa cumpar o pereche de opinci. Ma ajutati?”, cu rugamintea asta venise domnisoara. Ea, imbracata ca de oras.
Mesterul cu barba lunga, alba, invesmantat ca un dac liber, de parca adineauri ar fi coborat de pe Columna, se uita la ea, da din cap, cu un inceput de zambet, o cantareste din priviri si apoi se duce la gramada de opinci, sa aleaga perechea pe care el o simte potrivita acestei siluete. Parca isi asteptau viitoarea stapana, pentru ca imediat mana grea, tabacita de munca, le extrage din trecut si le aduce in ziua asta. Si chiar vin ca turnate pe firavele picioare ale elevei care spune ca mai are putin si termina liceul.
Practica
Stau amandoi pe o bancuta, la doi pasi de atelierul improvizat al opincariei, si barbatul o invata. Ea il priveste cu nespe?rat de multa rabdare, ba chiar ii place sa afle lucruri de care, recunoaste fara ocolisuri, nici n-a auzit pana azi. Uite, trebuie sa pui opinca dreapta in picio?rul drept. Si stanga, evident, la stangul. Notez si eu explicatiile. Te uiti la gurgui, varful opincii, dupa numele pe care i l-au dat stramosii. Amandoua varfurile seamana. Dar, totusi, daca le pui unul langa altul, asa cum trebuie, stangul si dreptul, fiecare la locul lui, iti dai seama ca fiecare o ia putin in exterior, se indeparteaza de vecinul sau. Fata nu a stiut, la inceput, si punea stangul in piciorul drept si dreptul in stangul. Asa, varfurile priveau unul spre celalalt.
Testul
Sigur ca, mai intai, gingasia a fost imbracata in ciorapi grosi, din lana, care vin pana aproape sub genunchi. Si abia apoi opinca indrazneste sa isi ia rolul in primire. Dar asta e inca nimic. Sa vezi de acum incolo. Cu nojitele e cel mai greu. Un fel de sireturi, din acelasi material ca si traditionala incaltaminte, pe care trebuie sa le conduci prin gaurile de pe marginea opincii, intr-un anumit fel, ca picio?rul sa devina un tot unitar cu pielea neagra in care vei calca. Mesterul explica fetei cum sa impleteasca nojitele, i le prinde el, cu miscari incete, pentru ca privirea incepatoarei sa nu ramana in urma cuvintelor. Pe urma le desface. Urmeaza testul. Domnisoara sa teasa, cu degetele ei, lungi, firave, conducand fasiile tari. Care nu se lasa induplecate si nu intra atat de usor prin gaurile opincii cum o faceau cand erau indemnate de mester. Ca si cum ar simti ele ca nu e stapanul lor cel care le comanda. Mesterul intervine si o ajuta.
Reusita
Domnita?nu se lasa, o vad cum se concentreaza pe treaba asta. De mai multe ori, la fiecare picior in parte. Pana cand a reusit sa le domoleasca. De-acum e gata, ea e stapana opincilor. Si ele o asculta, de data asta. Nojitele fug in ritmul impus de degetele ei. Fata se ridica, bucuroasa, incaltata asa cum si-a dorit, si picioarele-i plutesc. Mersul leganat scoate in evidenta corpul de sirena si, in special, parul, negru si lung. Dovada ca arhaicul nu stirbeste nici pe departe frumusetea. Eleva spune, in finalul acestei intalniri, ca se pregateste pentru un concurs de muzica populara, unde va urca pe scena in costumul popular specific zonei din care se trage, Oltenia. Doar opincile ii mai lipseau. Acum le are. Sunt ale ei. Dar nu neaparat pentru ca le-a platit. Ci, mai presus de orice, pentru ca le intelege.
Locul povestilor
Nimic nou sub soare, in privinta mesterului Alexandru Ilinca, pentru ca, dupa cum povesteste, de multe ori s-a intamplat ca oameni de toate varstele, romani sau straini, sa se opreasca in fata standului sau, acompaniat de sigla mare, incastrata in lemn, pe care scrie „Opincarie traditionala”, si sa-l roage sa le spuna de unde se trag opincile si cum se fac ele. Si atat asteapta, cu vorba lui usoara, cuvintele venind in acelasi timp cu lucrul pe care nu-l lasa deoparte nicio secunda. Te pofteste pe un scaunel din lemn, cu trei picioa?re, cum m-a invitat si pe mine, si pe data te considera unul ?de-al lui. Si atunci nu mai pleci de acolo prea curand. ?
Arata lumii cum i-au fost primii pasi
Scoate un aparat fotografic, din acela micut, de buzunar, dar modern, si imi arata pe ecran zeci de poze facute pe la diverse targuri din tara, pe unde mesterul, care se trage din comuna Orlesti, judetul Valcea, a fost invitat. Acolo, in comuna lui, are atelierul de baza. Pe cand asa, prin tara, calatorind cu masina personala, isi instaleaza un altfel de …
