Pe 17 spre 18 iunie 1951, intr-o singura noapte, 40.320 de oameni au fost luati cu forta din casele lor si deportati in Baragan. Studii si rapoarte s-au scris deja despre unul dintre cele mai absurde momente din istoria Romaniei. Dincolo de statistici sunt insa destinele oamenilor, precum cel al lui Petrica Panduru (foto), care la numai 17 ani a vazut cum lumea in care traia se prabuseste. Amintirile celor cinci ani petrecuti in pustiu il rascolesc si azi pe omul care nu vrea decat atat – „sa nu uitama”. Era trecut de miezul noptii cand trei indivizi au dat buzna in casa, inarmati. Ne-au amenintat cu pistoalele, strigand ca trebuie sa parasim locuinta in care traisem o viata. Nu ne-au zis unde vom merge, ci numai ca un ordin, de sus, ne obliga sa uitam pe veci locul in care ne-am nascut. La doi pasi de malul Dunarii, in comuna Simian. Am incercat sa redau in acest fel primele imagini ale unei infricosatoare povesti, asa cum am aflat-o de la Petrica Panduru. Abia ce-a implinit, zilele trecute, 80 de ani. E drept ca nu-i dai varsta, dupa dezinvoltura gesturilor, dar mai ales tinand cont de cat de clare-i sunt amintirile despre ce s-a intamplat cu 63 de ani in urma, in noaptea de 17 spre 18 iunie 1951. „Abia intrasem in ziua de Rusalii, cand, in toiul noptii, au navalit in casa noastra”, se intoarce barbatul cu atata amar de vreme in urma.
Un zvon – vor fi dusi in Rusia
Barbatii inarmati au confiscat buletinele de identitate ale parintilor lui Petrica. Baiatul din acea vreme avea numai 17 ani. Si o sora cu doi ani mai mare. Aceasta familie este obligata ca in cel mult trei ore sa ia din casa ce doreste, apoi sa plece. Afara, in fata portii, fusesera aduse doua carute, in care cei evacuati puteau sa incarce lucrurile. Au luat imbracaminte, mancare, un covor, un dulap, masina de gatit. S-au urcat si cei patru membri ai familiei in carute si la drum, spre gara din Simian. Ajunsi aici, au vazut ca mai erau inca sase familii, in aceeasi situatie. Li s-a spus tuturor sa ramana pe o rampa inalta, in dreptul careia stationau, de regula, vagoanele de marfa. Au stat acolo doua zile, pana cand alti oameni din localitatile invecinate au fost adusi la gara. Toti dupa acelasi tipar, in carutele in care inghesuisera la repezeala cele mai importante lucruri din gospodaria lor. Aparuse zvonul ca vor fi dusi la Constanta, apoi in Rusia.
Au coborat din tren direct in pustiu
Drumul a durat cateva zile. Cand, deodata, inainte de mijirea zorilor, trenul se opreste. „Acolo unde ajunsesem am vazut o tabla pe care scria Ciulnita”, zice barbatul. Aici s-au deschis usile vagoanelor. Locul fusese deja inconjurat de trupe numeroase, inarmate, in spatele lor asteptand carutele. Deportatii au primit ordin sa coboare. Mai multi indivizi s-au urcat apoi in vagoane si au inceput sa arunce de acolo toate lucrurile pe care oamenii le luasera cu ei. Deportatii le-au adunat cu grija, incarcandu-le in carute, dupa cum li s-a spus. Cand totul a fost gata, carutele, cu tot cu oamenii din ele, au pornit spre nicaieri, escortate de trupe calare. Mergeau pe un drum prafuit, prin mijlocul „marii” de grau. Cand, dintr-odata, a venit ordinul sa se opreasca. Acolo, in pustiu. Locul in care urmau sa traiasca.
Apa din cisternele pentru motorina
Erau deja in acest loc oameni, tocmiti de autoritati, care bateau tarusi in pamant si parcelau terenul. Fiecare familie urma sa primeasca o bucata de teren de 2.400 de metri patrati. Se trasau liniile, inca imaginare, ale viitorului sat. Ulitele drepte, flancate de terenurile fiecarei gospodarii in parte. Mai degraba semana cu un lagar, in care totul e ordonat. O altfel de inchisoare, ale carei ziduri nu erau din piatra, ci din vazduh, remarca cel care si povesteste propria experienta. Nu aveai voie sa iesi din acel perimetru, inconjurat de soldati. Primele zile au fost cele mai cumplite. Era vara, iar la ora pranzului soarele devenise insuportabil. Pamantul fierbea. Petrica isi aminteste ca parintii lui au incropit un fel de adapost. Au pus dulapul intr-o parte, o usa in alta, deasupra covorul, si acolo s-au adapostit de soare. Marea problema era lipsa apei. Abia dupa doua zile au fost aduse niste cisterne. Dar nu puteai sa bei apa de acolo, pentru ca mirosea ingrozitor, era galbuie. Cisternele acelea fusesera umplute altadata cu motorina. Acum le-au incarcat cu apa, pentru deportati.
Doua tipuri de case
Pe urma s-a facut organizarea de santier. Lumea din noul sat, inca fara nume, a fost obligata sa munceasca la ridicarea cladirilor publice – primaria, scoala, dispensarul. Dar, in acelasi timp, fiecare lucra si la propria casa. Existau doua tipuri de case, A si B, in functie de numarul de membri din fiecare familie. Casa de tip A era prevazuta cu o singura camera si un antreu, fiind destinata familiilor cu pana la patru persoane. Daca erau mai mult de patru, beneficiau de casa de tip B, cu doua camere. S-au impartit usi, ferestre si capriori. Zidurile erau din pamant amestecat cu paie. Faceai un cofraj de jur-imprejurul viitorului amplasament si asezai pamantul acela cleios, care mai inainte fusese amestecat, batut cu picioarele.
Stampila neagra pentru „coreeni”
Ca deportat, pe buletinul de identitate aveai o stampila neagra, deasupra fotografiei, cu doua litere – DO – semnificand domiciliul obligatoriu. Asa ca nu puteai sa fugi din locul in care erai obligat sa traiesti. Ce s-a mai „indulcit”, cu timpul, a fost posibilitatea de a merge in satele din apropiere, sa cauti de lucru. Primele intalniri ale deportatilor cu locuitorii campiei au fost insa marcate de zvonurile pe care comunistii avusesera grija sa le raspandeasca. Aud despre o intamplare elocventa pentru situatia de atunci. Unul dintre pribegi ajunge intr-un sat. Avea cal si caruta. Gazdele se uita la el si apoi spun ceva de genul: „Uite ca si voi, coreenii, va faceti carutele ca si noi, romanii!a” Nou-venitul nu intelege povestea coreenilor. Explicatia primita este de-a dreptul halucinanta. Satenilor li se spusese ca, nu departe de ei, au fost adusi oameni veniti de la celalalt capat al lumii. Propaganda s-a stins in cele din urma, localnicii dandu-si seama ca cei aparuti in Baragan nu erau altceva decat frati de-ai lor.
Arhivele nu tac
Vorbesc, iata, cu unul dintre cei 40.320 de oameni care, intr-o singura noapte, cea de 17 spre 18 iunie 1951, au fost luati cu forta din casele lor si dusi in mijlocul campiei. Statisticile se refera la 12.791 de familii din 258 de localitati de pe granita de sud-vest a Romaniei, cele mai multe de-a lungul hotarului cu Iugoslavia. Petrica imi arata documentele pe care le-a strans despre cele petrecute in acei ani. A batut, dupa 1990, la usa mai multor institutii ale statului, mai ales la CNSAS, dar si pe la diverse ministere, unde zac inca arhive prafuite. Mi-a aratat un ordin al Ministerului de Interne din 15 martie 1951, facand din oameni doar simpli pioni. Daca nu-ti justificai prezenta intr-un anumit loc, si mai ales daca daunai construirii socialismului, puteai sa fii luat cu forta si mutat in alta parte. Mai vad un ordin scris, tot al Ministerului de Interne, din 14 iunie 1951, care pregatea ampla miscare de populatie. Se arata ca exact din acea zi a fost inchisa frontiera cu Iugoslavia, iar concediile oamenilor din structurile de forta au fost suspendate.
Vinovati pentru ca erau gospodari
Sigur ca iti pui intrebarea ce avea regimul comunist cu oamenii din apropierea granitei cu Iugoslavia. Aici e un cumul de motive. Pe de-o parte, iugoslavii aveau in acea perioada o politica separata de cea sovietica. Se produsese o ruptura ideologica in blocul comunist. De parca ar fi vrut sa realizeze un cordon de protectie impotriva unui virus, regimul de la Bucuresti vrea sa „curete” comunitatile din imediata apropiere a frontierei cu Iugoslavia de toate „elementele” care, vezi Doamne, ar fi daunat construirii socialismului. Cei luati din casele lor si dusi in Baragan erau oameni de vaza din localitatile lor, gospodari, niste modele de verticalitate. Asa, de pilda, imi spune Petrica Panduru despre tatal sau, Petre, care fusese negustor, dar si un bun meserias in prelucrarea lemnului. Aveau casa in toata legea, gospodarie frumoasa. Tatal sau a sustinut financiar, in perioada interbelica, ridicarea unui monument in Simian, dedicat oamenilor din …
