Text de Mihaela Kloos-Ilea, povestisasesti.com
Datele oficiale spun ca in ianuarie 1945, 75.000 de sasi si svabi din Transilvania si Banat au fost deportati in lagarele de munca fortata din Ucraina si Siberia, pentru reconstructia Uniunii Sovietice. Deportarile de atunci s-au facut pe criterii etnice, in baza unei culpe colective: sasii din Transilvania erau considerati toti nazisti, deci tradatori care trebuiau sa plateasca. Pentru comunitatea etnicilor germani din Romania, acesta a fost inceputul sfarsitului lor in Transilvania.
Multa vreme, acest fapt istoric a fost o tema tabu, exclusa din cartile de istorie si ramasa nedeslusita pe de-a-ntregul si in zilele noastre. Orori precum Holocaustul, Gulagul, deportarea, marile crime ale secolului XX nu pot fi intelese prin intermediul unor statistici – ele constituie numai un pilon al istoriei, dupa cum intre ele nu se poate stabili o ierarhie. Povestea personala, memoria fiecaruia este cea care compune tabloul terifiant,?pictat in tusele groase ale?terorii istoriei si tragediei umane.
In acea iarna, acum 70 de ani, ar?fi trebuit sa fi fost deportati femei intre 18 si 30 de ani si barbati intre 17 si 45 de ani, facand exceptie femeile insarcinate sau cu copii sub un an si cei inapti de munca. Se stie, insa, ca aceste limite de varsta au fost adesea depasite, dupa cum si numarul celor deportati variaza in functie de surse. Desi listele cu etnicii germani care urmau sa fie deportati s-au intocmit inca din octombrie 1944, totul s-a facut in secret, existand numai zvonuri care semanau panica in randul oamenilor. Ceva li se pregatea.
In ianuarie 1945, sasii au fost ridicati in mare graba de la casele lor, incarcati in vagoane de animale „bou-vagona”, femei si barbati la un loc, fara apa si hrana, doar cu ce apucasera sa ia de acasa. Apoi, dupa zile de calatorie, au fost dati jos, amestecati si din nou urcati in vagoane, pana la destinatie. Nu stiau unde sunt dusi, pentru ce sau cand se vor intoarce acasa. Sasii au lucrat in mine de carbuni si de sare, in uzine si fabrici, in agricultura, la taierea padurilor si in constructii. Majoritatea deportatilor au fost trimisi acasa in 1949, iar unii au ajuns direct in Germania.
Odata aruncati in gurile de iad, oamenii incetau sa mai fie oameni, deveneau orice: animale, brute, obiecte, umbre, numere. Marturiile supravietuitorilor vorbesc despre conditii atroce, inumane, mai ales pana in 1947. Intr-un univers concentrational dominat de frig si foame, fiecare clipa era o lupta surda, apriga pentru supravietuire. Mai mult decat o nevoie, foamea devine in aceste relatari un personaj care domina trupul, sufletul. Oamenii sunt mobilizati de „Ingerul foamei”, un inger negru, care-i impinge sa reactioneze mecanic, instinctual.??
In aceste conditii, in mijlocul ororilor si amenintarilor, cum se poate salva umanul din fiecare? Care au fost carligele de care s-a agatat viata celor care au reusit sa supravietuiasca?
„Stiu ca te vei intoarce”
Despre deportarea sasilor si svabilor din Romania s-a scris mai mult in germana, dar avem si in limba romana cateva lucrari de referinta si traduceri. Literatura deportarii de bazeaza in mare parte pe momorialistica, pe relatari si interviuri ale supravietuitorilor. Este o literatura de granita, intr-un cronotop bine definit – lagarul – la fel cum si destinul personajelor sale face echilibristica pe granita subtire dintre viata si moarte, uman si animalic, realitate si vis sau delir, prezent si trecut. Literatura deportarii vorbeste despre drama individului prins in capcana, obligat sa plateasca o vina colectiva, singur in fata monstrului de nestavilit: istoria.
Herta Müller marturiseste in „Cuvantul de incheiere” ca romanul ei Leaganul respiratiei (Atemschaukel) are la baza caietele de insemnari cu marturii ale deportatilor in Rusia, printre care si mama sa. Scriitoarea a facut si o vizita in Ucraina, in locurile unde au fost candva lagarele de munca. Cartea ar fi trebuit sa fie scrisa impreuna cu poetul Oskar Pastior, nascut la Sibiu, in 1927, el insusi un supravietuitor al deportarii, insa acesta a decedat in 2006.
Romanul este o rememorare obsesiva, la sase decenii distanta, a traumelor lui Leo Auberg din anii deportarii. Ani cranceni, in care i-au rasunat in minte, ca o profetie, vorbele bunicii de la plecare: „stiu ca te vei intoarce!” Leo Auberg, protagonistul romanului, este un tanar sas din Sibiu, deportat la numai 17 ani in Ucraina, supravietuitor dupa cinci ani de chin inimaginabil. Experienta lui e marcata de la bun inceput de doua „metehne”: ?era homosexual si avea o sensibilitate exacerbata, de artist, ce percepe lumea acut, senzorial. In contextul abrutizant de atunci, primul era un handicap suficient pentru a-i aduce pieirea. Insa, ca multi altii, Leo Auberg gaseste resorturile interioare, mecanismele care i-au asigurat supravietuirea, chiar si acolo unde nu parea sa mai existe sens: „Ce mai cauti in aceasta lume, cand nu mai esti in stare sa spui nimic altceva despre tine decat ca ti-e foame?” In lagar lumea se uniformiza, chiar diferentele de sex se anulau. De foame, epuizare, de boala, femeile si barbatii isi pierdeau trasaturile, deveneau niste umbre neutre, secate de viata.
Intorsi acasa, multi dintre acesti oameni s-au trezit nu numai saraci, deposedati de case, de proprietati si obligati la munca pe terenurile lor date altora, ci mai ales straini, alienati, prizonieri in continuare ai memoriei lagarului care, intr-un fel straniu, devenise acasa. Leo Auberg este chinuit de flash-back-uri din lagar, ajungand sa vada in jur prelungiri ale experientelor traumatizante de atunci: „La sapte ani de la reintoarcerea mea acasa, traiam de sapte ani fara paduchi. De cate ori la masa am in farfurie conopida, de saizeci de ani incoace mananc paduchii din zorii zilei de pe motul de pulover.” Desi eliberati, supravietuitorii constatau ca de fapt nu vor mai fi niciodata liberi. „De ce nu pot fi liber? Cum de silesc lagarul sa-mi apartina?” se intreba Leo Auberg.
Dupa zeci de ani, memoria se dovedeste mai crancena chiar decat trecutul insusi. Trauma deportarii i-a urmarit pe cei intorsi, halucinant si obsesiv, pana la moarte.
Tot ce-i al meu duc cu mine
La Biertan, pe fosta Kirchgasse, exista o casa impunatoare, galbuie, cu etaj si patru ferestre la strada, in care batranii satului stiu ca a locuit Sara Romischer. Sara a fost sasoiaca din Biertan, nascuta in 1919. Avea 26 de ani cand a fost deportata in Siberia. Povestea ei, de o simplitate trista si dureroasa, spusa cu detasare justificata psihologic, descrie o pagina neagra a istoriei sasilor si svabilor. O?redau aici, mai ales pentru ca, s-ar putea sa ma insel, dar nu cred ca a fost tradusa vreodata in romana, desi printre sasi este o marturie cunoscuta:
?”Imi amintesc anul 1945, pentru ca multi sasi din Transilvania, intre 18 si 35 de ani, am fost dusi cu forta sa lucram in Rusia. Era 16 ianuarie, timp frumos si caldut, fara zapada. Atunci am fost luati de langa cei dragi, copii, parinti, frati si surori. Pentru cine nu a trait asta, e foarte greu de inteles. Atunci am incercat sa ma ascund undeva pe proprietatea noastra, intr-un loc unde puteam sta mai la adapost de vremea rea. Era cam la 50 de metri de padure si aveam acolo fan pentru animale. Nu mi-era frica sa stau singura, in toiul noptii, pentru ca aveam o alta teama mult mai mare: aceea de a-mi lasa copiii singuri, fara sa stiu daca i-as mai vedea vreodata. Copiii mei erau inca micuti la vremea aia: unul de sapte, altul de cinci si unul de trei ani. Puteti poate doar sa va inchipuiti prin ce trece o mama in situatia mea, si totusi, ca mine au mai fost multe femei.
A treia zi de stat ascunsa, la patru dimineata, socrul meu a venit la mine si mi-a spus ca se duce el in locul meu. N-am putut sa las sa se intample asta, asa ca am iesit din ascunzatoare si m-am dus acasa. Am impachetat pe fuga cateva haine groase si ceva de mancare. Barbatul meu era atunci inca in armata germana. Era inca in razboi. Rusii umblau dupa noi. M-au luat de acasa in aceeasi zi. Am plecat de la Biertan pe jos, in sir ca niste sclavi, atat noroc ca era inca vremea …
