Mi-au dat 4 luni. Scurt, inflexibil, nenegociabil. Mi-au zis sa-mi iau gandul de la copii. Daca, prin absurdul zarurilor aruncate de a”soarta”, as fi reusit performanta de a trai ca sa aduc pe lume un copil, mi-au zis, cu o indiferenta care imi taia respiratia, ca n-ar fi intelept sa vreau, in mod egoist, sa fac un copil pe care sa-l las fara mama. Ma credeti ca pe un medic il busea un ras pe care si-l abtinea vizibil de greu, in timp ce imi spunea astfel de lucruri, iar eu mijeam ochii cat cepele, in stare de soc, si lacrimile incepusera sa-mi curga necontrolat, fara ca macar sa le simt? Cat de cinici pot fi unii oamenia??
A incercat sa ma a”consoleze”, sa-si justifice starea care simtise ca nu-mi scapase, cand i-am spus taios: a”Deja ma priviti ca pe un cadavru ambulant, nu-i asa? O fi amuzanta imaginea asta, probabila??”, facand eforturi de a parea serios, privind in pamant, luandu-mi mana si asigurandu-ma ca nu e posibil sa se insele si ca mi-a livrat ce i-am cerut, adevarul, si ca deja e foarte obisnuit sa dea astfel de vesti oamenilor. A incercat sa-mi a”redea” demnitatea umana, prin niste tentative ridicole de a ma flata ca am preferat sa aud adevarul brut, crud, vaicarindu-se ipocrit: a”Daca ati sti cati oameni prefera sa auda minciuni frumoase si apoi nici nu stiu ce li se intampla. Spera sa traiasca, saracii, dar mor fara ca macar sa-si dea seama. Dar pe dvs va admir. Putini au puterea sa vrea sa stie adevarul. Sa ma scuzati, n-am putut sa va mint, fiindca mi-ati cerut sa fiu sincer. Imi pare rau ca n-am alte vesti sa va dau, mi-ar fi placut sa va pot spune altceva.” Deja plangeam in hohote, mirata ca nu ma puteam abtine deloc, cu mana in mana lui, a medicului. a”Sunteti sigur ca nu exista nicio speranta? Absolut niciuna?” a”V-as minti. Chiar nu cred ca exista. E una dintre formele de cancer care …
