Nu e nevoie sa te indepartezi mult de un oras, de Ramnicu Valcea in cazul povestii de viata pe care o veti citi in continuare, ca sa constati ca intri intr-un alt timp. Poate ca acest loc ar trebui sa poarte numele de „satul de dincolo de paduri”, Ursi, unde am intalnit-o pe Mihaela Bercu, invatatoarea care in fiecare zi merge 20 de kilometri, dus-intors, de acasa pana la scoala, dintre care, atentie, zece kilometri pe jos, pentru a fi prezenta in fata celor 20 de elevi ai sai.
Scoala mica, dar curata. Constructie veche, din perioada interbelica. Deschid usa salii de clasa si vad bancile asezate in cerc. Cate un elev la fiecare masuta. Peretii sunt imbracati in patru table, pentru ca sunt copii din patru clase diferite. Clase primare, adica sapte copii in clasa I, unul in clasa a II-a, doi in clasa a III-a si cei mai multi prichindei, zece la numar, in clasa a IV-a. Am ajuns in locul acesta dupa ce am mers cam o jumatate de ora pe un drum din pamant, peste dealuri si pe sub coroanele umbroase ale copacilor. Asfaltul nu are curajul sa inainteze odata cu noi. Plecasem din capitala de judet, Ramnicu Valcea, pe soseaua spre Horezu, apoi am cotit la stanga si sa te tot tii printre case din ce in ce mai mici, pana cand pustiul ne-a inconjurat cu totul. Am ajuns in cele din urma la liman, in satul Ursi. Or fi fost asemenea animale pe aici in alte timpuri, probabil asa se explica denumirea catunului, dar acum localnicii spun ca nu mai sunt astfel de salbaticiuni.
Femeie de-a locului
Si uite asa, in mijlocul celor 20 de elevi, invatatoarea. Femeie tanara, fac cunostinta cu Mihaela Bercu, despre care aflu ca are 36 de ani, e nascuta in comuna Stoilesti, de care tine si satul Ursi. Ea sta intr-un alt sat, departe de locul unde am ajuns eu acum. Satul natal se numeste Barsoiu, la zece kilometri de Ursi. Comuna asta, aveam sa aflu ceva mai tarziu de la oficialitatile locale, este fruntasa in Romania, ca intindere, avand 15 sate, legate intre ele printr-o retea de drumuri care masoara, in total, 200 de kilometri. Poate ca e mult spus drumuri, poate mai degraba, in unele zone, poteci, judecand si dupa calea pe care am venit eu. Este drept ca sunt microbuze care acopera o parte din aceste drumuri. O parte numai, pentru ca Mihaela vorbeste despre distanta pe care o imparte in doua, din cei zece kilometri de acasa pana la scoala, cinci cu masina, cinci pe jos. La dus. La intors, evident, este exact la fel.
a”Pe cararile” din padure
Nu vad nici cel mai mic semn de nemultumire pe fata ei. Face efortul asta de cinci ani, zi de zi. Spune ca parcurge drumul cam intr-o ora. Punand la socoteala atat microbuzul, cat si distanta pe jos. Pleaca dimineata la sapte de acasa, iar la opt e in scoala. O vad femeie zdravana la trup, inalta, bine legata, om invatat cu greutatile. Asa si cu copilasii acestia, din banci, toti frumusei, cu ochi sclipitori si obraji imbujorati. Unii stau aici, in satul Ursi, altii vin de la cinci kilometri distanta, din satul Gemenica, a”pe carari”, cum imi descriu ei. Cei mai mici vin insotiti de fiecare data de parinti.
Absolventa de facultate
Mihaela este singura invatatoare din aceasta scoala. Spune ca au mai fost alte cadre didactice, de-a lungul timpului, dar s-au transferat in alte parti. Parcursul ei profesional a inceput cu 16 ani in urma, dupa ce absolvise in prealabil cursurile Liceului Pedagogic din Campulung Muscel. Dar nu s-a oprit doar la atat, pentru ca 2008 este anul cand obtine diploma in Stiintele Educatiei la Universitatea din Pitesti. A mai predat la doua scoli satesti, in Perisani si Stoilesti, iar aici, la Ursi, si-a cerut transferul, pentru ca nu a vrut, zice ea, ca aceasta scoala sa fie desfiintata.
a”Pana la capat”
O ascult cum vorbeste cu atat de multa hotarare, ca n-o sa plece din acest loc, ca va sta a”pana la capat”. Desi nu crede ca va fi vreodata un a”capat”, in sensul ca in satul acesta, cat si in cele apropiate, nu se va mai naste niciun copil, si atunci scoala din Ursi nu si-ar mai avea rostul. Alti copii vin din urma, completeaza femeia, sunt inca multi oameni tineri prin locurile astea, intemeiaza familii, fac copii. Mihaela insasi, aflu, se pregateste de nunta, chiar in acest an. Pustiul in care am ajuns nu e asadar un capat de drum. Oamenii acestia, cu ritmul vietii lor, cu sperantele si planurile lor, il fac sa fie, de la o generatie la alta, un inceput de lume.
Lectii despre viata
Ridic problema salariului, dar interlocutoarea mea vorbeste despre satisfactia de a vedea ca elevii ei au dragoste de carte. a”Copiii acestia reprezinta satisfactia mea. Restul e mai putin important”, si atunci imi dau seama ca aici curge cu adevarat un alt timp, cu alte prioritati si asteptari. Orele din programa obligatorie se impletesc cu lectii despre viata. Peretii clasei sunt viu colorati. Desenele copiilor au fost agatate cu grija, in pioneze. Dar mai sunt si alte hartii, cu un fel de a”legi”, de care cei mici nu a”scapa” in nicio zi. De pilda, a”sa bem apa in loc de suc”, a”sa ne spalam pe dinti dupa fiecare masa”, a”sa ne spalam pe maini inainte de masa”. Ora de studiu, descrie gazda, nu e doar un monolog al cadrului didactic. Copiii sunt indemnati sa puna intrebari, dar sa si discute despre ceea ce gandesc, cum vad ei tot ce-i inconjuara.
Rolul elevilor si al invatatoarei
Toti elevii sunt si actori, dupa un scenariu bine stabilit, pentru ca ei au pregatit o piesa de teatru care se numeste „Prietenii sanatatii”, jucata cu multa dezinvoltura, semn al unei colectivitati in care fiecare isi cunoaste rolul. Aud idei care promoveaza mancarea sanatoasa, miscarea in aer liber, cat de important este ca omul sa fie stapanul informatiei, pentru ca numai asa va lua cele mai bune decizii pentru viata lui. „Eu ii invat ca in viata lor trebuie sa fie niste invingatori”, isi defineste si invatatoarea rolul, cel de zi cu zi, in raport cu elevii ei. Un cadru didactic care nu se ascunde intre copertile manualului.
Meseria de a”voluntar”
Nimic intamplator, concluzionez, daca ma gandesc la ce-mi spunea directoarea Scolii gimnaziale din satul Stoilesti, Ioana Nita, ca adevarata putere a unui invatator sta in sufletul lui. Pentru ca altfel, daca e sa definesti in ziua de azi meseria de dascal, mai ales pe cel din mediul rural, din punct de vedere strict pecuniar, cel mai bun cuvant pe care l-a gasit o alta profesoara, tot din Stoilesti, o debutanta in domeniu, deci cu salariul cel mai mic, ei bine, acel cuvant este …
