Am ajuns, asa cum stabilisem in prealabil cu gazdele mele, in ziua de joi, in satul prahovean Homoraciu. E putin mai sus de Valenii de Munte, chiar pe drumul spre Cheia. Vreau sa cunosc un fenomen local care dateaza din anul 2008. De cand ulitele acestui sat, in fiecare joi, capata dimensiune culturala. Pentru ca oamenii renunta la treburile lor zilnice si, pentru patru sau cinci ore, se dedica poeziei si prozei, isi rostesc cu voce tare, in versuri ori eseuri, viziunea despre lumea inconjuratoare.
Au fost acesti oameni la viata lor si profesori, si medici, si farmacisti, dar si lucratori ai ogorului, si muncitori in fabrici, si ceferisti. Nu conteaza pregatirea, ci altceva ii uneste. Asa cum imi spune unul dintre cei care fac parte din Clubul Seniorilor din Homoraciu, profesorul Ion Munteanu, gandul comun al celor 43 de suflete poetice prezente in fiecare joi la Caminul Cultural este legat de comuniune. Ei?si-au descoperit aici o alta latura a existentei lor, explica dascalul, dincolo de efemerul existentei de zi cu zi. Si chiar daca media de varsta este pe la 70 de ani, poti spune ca niciodata nu e prea tarziu sa afli ca ai in interiorul tau acea latura sensibila pe care toata viata probabil ca n-ai avut timp s-o iei in seama. Dar uite ca a venit, azi, si randul ei.?
La ora 14. Fix
Pentru ca deja v-am introdus in atmosfera, acum o sa va descriu ce s-a intamplat in ziua cand am fost eu in acest loc. Exista niste reguli de la care nimeni nu se abate. Cum ar fi ora de incepere a cenaclului, 14 fix. Deja cu o jumatate de ora inainte vad cum, de departe, vin pe marginea drumului oameni frumos imbracati. Unii in costum popular, altii in haine la patru ace, ca la sarbatoare. Au iesit de pe ulitele lor, la drumul mare, mergand in pas vioi, semn al unui obicei deja impamantenit. Alta regula despre care aflu ulterior este ca aici nu vorbesti neintrebat. Ridici mana si ceri cuvantul. Nu exista polemici pe teme politice. Nu se face politica, precizeaza unul dintre fondatorii Clubului, Vasile Alexe.
Comuniunea in viziunea acestui spatiu
Descopar o sala mare in Caminul Cultural, iar de jur-imprejur, aliniate, mese si scaune. Si pentru ca suntem in ziua de 10 martie, intr-o mica bucatarioara alaturata sunt preparati mucenicii, dupa reteta cu zeama, tipica Munteniei. Dar acum, pentru inceput, nu-i inca vremea stomacului. Toata lumea se saluta, cu gesturi largi, prietenoase. Vad bucuria in ochii tuturor, si dintr-odata simt un fel de caldura in incaperea asta. Este exact comuniunea de care mi se vorbise. Fiecare se aseaza pe scaunul lui. Nu exista alt loc. Nu te duci unde vrei. Locul e stabilit de ani buni. Pregatire minutioasa. Tocmai de aceea nu exista neintelegeri pe tema scaunelor. Mapele nu lipsesc nici ele. La domni. Doamnele au venit cu gentuta de rigoare. Domnii scot din mape hartii, caiete. Doamnele scot si ele din gentutele lor hartiile. Si unii, si altii, au asternut acasa gandurile pe care azi le vor prezenta cu voce tare in fata colegilor. Poezii, proza, eseuri, amintiri din propria viata ori evocarea unor evenimente care au marcat destinul comunitatii. Este asadar productia literara din ultima saptamana a fiecarei inimi. La fiecare reuniune se vine cu ceva nou in portofoliu, asta e clar.
Decanul de varsta
Are cuvantul cel mai a”tanara” membru, asa cum se prezinta chiar el, Ion Morcov, un alt co-fondator al Clubului. Cel mai tanar, adica are 102 ani, ca sa ne intelegem. Barbatul, mic de statura, sprijinindu-se in baston, se ridica de pe scaun. Asa se vorbeste in fata adunarii, in picioare. Ca de fiecare data, inteleg, decanul de varsta este cel care deschide lucrarile. Azi se refera la pregatirea oamenilor inaintea Sarbatorilor de Pasti. Ce remarc din prima clipa este discursul la obiect, in propozitii scurte, concise. Au urmat alti vorbitori. Si ei, la fel. Nu te plictisesti, ascultandu-i. Sincer va spun, nici nu am simtit cand au trecut orele in care am stat acolo.
O familie
Cine a fost, la viata lui, profesor, muncitor, taran? Greu de spus, dupa inaltul nivel al comunicarilor. Se vorbeste elevat. Aud aici expresii care nu mai fac parte din vocabularul uzual. Parca ar fi o alta lume, plina de eleganta. Tonalitatea este, la randul ei, schimbata. Nimeni nu se rasteste. Si nu incearca sa-si impuna punctul de vedere. Aud o viziune asupra operei lui Ion Creanga, prezentata de Vasile Alexe. Se inscrie la cuvant profesorul Ion Munteanu, pregatit cu un discurs despre partizanii din Muntii Fagaras, cei care au pus pe jar regimul comunist. Urmeaza poeziile, schitele. De fiecare data, liniste in sala. Nimeni nu comenteaza, daca, in prealabil, nu a ridicat mana. Ceri sa vorbesti. Nu exista sefi. Nu ceri cuvantul presedintelui de sedinta. Te adresezi tuturor. Acesti oameni, imi dau seama, formeaza o familie. La finalul fiecarei prezentari, aplauze.
Despre invataturile lui Cicero
M-am asezat strategic langa profesorul Munteanu, pentru ca omul acesta a retinut, de-a lungul timpului, in notarile sale, ce subiecte au mai fost abordate si cu alte ocazii. Asa, de pilda, profesorul Dumitru Purcarea a facut un portret, sub forma unui eseu, in ceea ce priveste personalitatea lui Ioan Botezatorul. Aflu despre doamna farmacista Despan ca a vorbit in legatura cu invataturile lui Cicero. La care se adauga prezentarea colonelului Ioan Barbasura, despre constructia piramidala si beneficiile legate de incarcarea energetica. Aflu despre proza doamnei Nina Bretan, despre poeziile doamnei Binita. Alta autoare de poezie este Maria Iordache, la fel si Adela Carpen. Dar lucrurile nu se opresc aici, pentru ca o parte dintre oamenii acestia, cei cu talent in domeniile respective, au constituit o trupa de teatru, alta de dans popular, dar si una dedicata cantecelor mostenite din strabuni. La sarbatori, de data aceasta nu numai in compania celor din Club, ci a restului comunitatii, se dau spectacole, aici, la Caminul Cultural. Am vazut scena, suficient de incapatoare pentru orice desfasurare de forte.
Muzeul Satesc
Deloc corect sa spui „om batrana”, ca si cum te-ai referi la cineva stors de energie. Dovada cea mai clara este ca membrii Clubului Seniorilor au pus bazele unui Muzeu Satesc in Homoraciu, peste drum de Caminul Cultural. Muzeul contine obiecte casnice, mobilier, instrumente muzicale, unelte agricole, oglindind istoria acestui sat. Au fost adunate, din casa in casa, prin efortul seniorilor. Muzeul poarta numele celui care a fost invatator in scoala locala, Dumitru Ionescu, inca din anii „30, pana pe la inceputul anilor „70. O adevarata emblema a localitatii, imi este prezentat. Vad, in curtea aceleiasi case memoriale, Muzeul Pompierilor. Au fost aduse agregate folosite pe aceste meleaguri, cu peste un secol in urma, pentru stingerea focului.
Crucea de pe dealul Stoichii
Dar nici pe departe sa se opreasca aici activitatea Clubului. Cativa dintre ei, precum Vasile Alexe si Ion Morcov, au urnit un proiect si mai amplu, construirea unei cruci pe dealul Stoichii. Este un deal care strajuieste intregul sat. Legenda spune ca, in vremea navalirilor tatarilor, a existat aici un om pe care il chema Stoica. De cate ori se apropia prapadul, omul acesta se urca pe deal si aprindea un foc mare, cat sa se vada pe toata Valea Teleajenului. Se spune ca tatarii l-au prins pana la urma, ucigandu-l. Tot legenda mai zice ca trupul lui ar fi ingropat chiar in varful acestui deal. Si uite asa s-a nascut ideea crucii din fier, inalta de vreo sapte metri, amenajata cu trei ani in urma. An de an, atat seniorii din Club, dar si restul oamenilor din sat, urca pe deal, de Ziua Eroilor, pentru a-l evoca pe eroul lor, Stoica. Al carui nume e …
