O intelegere secreta, semnata la 16 mai 1916 intre Londra si Paris, prefigura?frontierele aflate in vigoare dupa un secol in Orientul Mijlociu si a semanat germenii conflictului israelo-arab.
„A?Line in the Sanda” (O linie in nisip) este o carte fascinanta in care istoricul James Barr analizeaza relatiile dintre Franta si Anglia si cum au impartit Orientul Mijlociu in 1916. Un decupaj al frontierelor aflat la originea conflictelor actuale. Totul se explica – haosul actual, conflictele constante, revendicarile permanente. Pentru ca acordul Sykes-Picot, in toiul Primului Razboi Mondial, nu a rezolvat nimic.
Potrivit autorului cartii, James Barr, profesor de Istorie la Oxford, totul a fost pus in functie in 1916 pentru ca regiunea sa nu poata fi pacificata vreodata. Siria in razboi, terorism, problema Ierusalimului, problema Canalului de Suez, totul se amesteca. Adica marile puteri coloniale de la debutul secolului 20 au creat un monstru – Levantul. Si au pus in functie conditiile perfecte pentru un razboi fara sfarsit.
Ce este acordul Sykes-Picot?? Un tratat negociat la finele anului 1915 si semnat la 16 mai 1916, in plin razboi mondial, pentru impartirea fostului Imperiu Otoman. Un acord intre Marea Britanie si Franta, dar si Rusia. Marea Britanie era reprezentata de conservatorul Mark Sykes, membru al Parlamentului, si Franta de François Georges-Picot, diplomat. In ce priveste terenul, acordul impartea Orientul Mijlociu in doua, potrivit unei linii drepte care mergea „de la A, de la Acre pana la K de la Kirkuka”, potrivit cuvintelor lui Sykes asa cum apar in minutele reuniunii.
Zona franceza, zona engleza
In Nordul acestei linii, zona franceza. La Sud, zona engleza. In interiorul celor doua erau teritorii supuse unui control direct, ca Libanul si o fasie de coasta a Siriei, sub adminustrare franceza, in timp ce restul „zonei arabea” (Damasc, Alep, Mosul) era „zona de influentaa”. De partea britanica, era Acre, Kuwait, Mesopotamia sub administrare directa, sudul Siriei ca si Iordania si Palestina, sub „influentaa”. Adaugand porturile Haifa, Saint-Jean-d”Acre si Ierusalim.
Linia de impartire nu avea nici o logica. Era „o linie pe nisipa”. In schimb avea o logica politica – pentru englezi era evitarea ca francezii sa acceada la orasele sfinte, Medina si Mecca. Atunci, Anglia se considera cea mai mare putere in lumea musulmana, avea mai multi musulmani in Imperiul britanic decat oriunde in alta parte. Francezii, la randul lor, aveau o importanta populatie musulmana si erau vag convinsi ca puteau controla teritoriile lor avand Damascul in subordine.
Englezii voiau stabilirea unei bande de pamant mergand de la Mediterana pana in Golful Persic si indepartarea francezilor de ceea ce astazi este Arabia Saudita, Marea Rosie si Golful Persic. Aceasta banda era calea de trecere pentru India, bastion important al Imperiului Britanic. Linia de impartire nu avea decat o ideee simpla – o linie trasata pe nisip fara a tine cont de teritoriile triburilor, cursurile fluviilor, caile de comunicatii, de geografie. O linie pur geometrica.
Mai tarziu, englezii au realizat ca in nordul liniei se aflau importante zacaminte petroliere si la finele Primului Razboi Mondial, petrolul a devenit o miza. Si-au spus ca in cazul altui razboi mondial nu trebuie ca americanii sa vina in ajutor si trebuiau deci sa-si asigure sursele de aprovizionare cu petrol, in special in Irak. Marina britanica, cea mai puternica din lume, avea absoluta nevoie de petrol. Asa ca dupa razboi, cand Lloyd George s-a intalnit cu Clemenceau, in decembrie 1919, s-au reluat negocierile – Lloyd George avea nevoie de Clemenceau pentru recuperarea Alsaciei-Lorrena si in schimb el a cedat Mosul si totalitatea Palestinei. Potrivit istoricului James Barr, problema Orientului Mijlociu nu il interesa prea mult pe Clemenceau. In ce il priveste pe Lloyd George, cu educatie religioasa, locurile sfinte aveau importanta si in plus avea un interes strategic de a proteja Canalul de Suez.
In ce priveste evreii, trebuie sa ne plasam in acea epoca – imperialismul era din ce in ce mai criticat in special de Statele Unite. Englezii voiau stoparea acestei ingerinte americane si astfel au abordat sionistii, promitandu-le Palestina. Acestia doreau crearea unui stat evreu si, sub umbrela britanica, acest stat era o piesa in fata ambitiilor francezilor si americanilor. De unde si declaratia Balfour din 2 noiembrie 1917: „Guvernul Majestatii Sale avizeaza favorabil stabilirea in Palestina a unui foaier national pentru poporul evreua”.
Problema Siriei
Siria punea o problema speciala – vid de putere, asasinate in serie, haos. O situatie aproape asemanatoare celei de astazi. Dintotdeauna Siria a fost un stat instabil, cu exceptia perioadei Assad, si intotdeauna un teren de confruntare intre marile puteri. In 1957, de exemplu, englezii si americanii au incercat sa scape de guvernul sirian, pro-sovietic, si sa-l inlocuiasca cu un grup de personaje de dreapta, cu sprijinul irakienilor. Curios este ca in Siria nu exista petrol si ca singura sursa a conflictului este amplasarea acestei tari, situata la intretaierea diferitelor tari, diferitelor natiuni. In 1916 si in anii urmatori, vedem tot ce va urma mai tarziu – terorism, gazarea populatiei, masacre.
Mizele unui Orient pustiit
La distanta de 100 de ani, statele nascute din prabusirea Imperiului Otoman sunt falimentare, ostatice ale regimurilor care instrumentalizeaza in propriul profit problemele comunitare si sunt concurate de grupari jihadiste transnationale, care vor promovarea unei noi ordini politice. Dupa 100 de ani de la ultimul schimb de scrisori intre diplomatii care au redesenat regiunea – Sir Mark Sykes si francezul François Georges-Picot – mitul Sykes-Picot bantuie inca spiritele populatiilor din Orientul Mijlociu.
Cum se explica altfel ca, in pofida razboaielor intre natiuni, razboaielor civile, dictaturilor, revolutiilor care au marcat istoria regiunii in secolul 20 si inceputul secolului 21, mitul Sykes-Picot este in continuare prezent ca principala explicatie a falimentului statelor din regiune. Cum se explica altfel ca, un secol dupa Syke-Picot, Orientul Mijlociu traverseaza o perioada de bulversari si incertitudini care dau impresia unei „revanse a Istorieia”.
Schimbul scrisorilor intre cei doi diplomati, care a dus la impartirea regiunii intre britanici si francezi, profund modificata si concretizata de conferinta de la San Remo din 1920, a avut consecinte majore asupra evolutiei din …
