A ajuns la Leiden University, în Olanda. „Dar acolo m-am lovit de două lucruri: singurătatea și faptul că acel «mai bine» era greu de găsit. Nu mai știam exact pentru ce plecasem”.
Abandonul nu începe când pleci din facultate. Începe când nu te mai simți acasă nicăieri
În spatele studiilor universitare departe de casă există o realitate mai puțin vizibilă. Pentru mulți studenți, experiența nu înseamnă parcurgerea unui drum liniar, ci o adaptare dificilă.
Primul lucru care dispare nu este confortul, ci sprijinul. Ana Dumitrescu (21 de ani), studentă la Bocconi University, spune că acasă există un sprijin „invizibil”. Nu îl observi, dar te ține. Când pleci, dispare. În locul lui apare singurătatea.
Mihnea descrie clar: „Să fii înconjurat de oameni, de zâmbete și de locuri faine și, totuși, să te simți gol pe dinăuntru, singur și lipsit de orice energie de a zâmbi la rândul tău. Dacă nu eram înconjurat de colegii mei, eram blocat într-o rutină de cameră de apartament, facultate, sală, si cu ocazionale drumuri la Jumbo”. Nimic grav, dar suficient cât să te golească de energie.
„Zidul” primei sesiuni
După singurătate, vine al doilea șoc: sistemul. Nu neapărat mai greu, dar diferit. Alex Mocanu (20 de ani), tot la Bocconi, spune direct: „În sesiune, e de muncă. Nopți nedormite, zile închise în casă”. Problema, la primele examene, poate fi și lipsa de ghidaj.
Vlad Rusescu (25 de ani), fost student la Fontys University of Applied Sciences, povestește că, deseori, atunci când cerea ajutor unui profesor primea răspunsuri de tipul: „You’ll have to figure this one out yourself” (Trebuie să rezolvi asta singur). Pentru mulți, aici apare primul blocaj real. Cristina Bălan, (20 de ani), studentă la Leiden University, îl numește simplu: „zidul primei sesiuni”.
Lucrurile mici care apasă
Nu toate problemele sunt evidente. Unele sunt banale, dar constante. Vremea, de exemplu. În Olanda, unde învață foarte mulți studenți români, zilele gri și ploile frecvente creează o stare apăsătoare. „Ne simțeam triști fără motiv. Și eu, și colegii mei români, ne-am confruntat cu dorul de casă când a venit toamna”, spune Cristina Bălan.
Dorul de casă
Dorul de casă nu înseamnă doar lipsa familiei. E o combinație: lipsa sprijinului, izolarea, responsabilitățile noi, oboseala.
Un studiu publicat în Journal of American College Health, arată că există două tipuri de dor de casă: unul normal și unul care afectează funcționarea. În al doilea caz, apar scăderea performanței, retragerea și riscul de abandon.
Când dorul devine constant și greu de controlat, apare senzația de gol, lipsa de energie și gândul repetat de a pleca.
Când viața devine supraviețuire
Pentru unii studenți, munca pentru a se întreține pe perioada studiilor este obligatorie. Vlad descrie foarte direct acest echilibru imposibil: „Am realizat imediat că fără un job part-time nu am nicio șansă să mă pot bucura de viața de student. Apoi, mi-am dat seama că după facultate și job nu mai am chef sau vlagă să mă bucur de viața de student”.
În acest punct, experiența începe să se schimbe, iar scopul studentului nu mai e dezvoltarea, ci rezistența. Relațiile devin superficiale, iar comparația cu viața prietenilor de acasă, inevitabilă: „Viața lor avea o «poveste», ceva unic”, în timp ce a mea devenise monotonă și simțeam că nu mă aleg cu nimic”.
Îndoiala
Toate aceste lucruri duc la o întrebare: „de ce mai fac asta?”. „Începusem să aud de la cei din anii mai mari că se chinuie să își găsească job, că nu sunt internshipuri și că facultatea nu îi ajută cu nimic”, spune Mihnea. A apărut prima îndoială.
Vlad vorbește despre o deziluzie: „Aveam impresia că orice e în afara țării e futurist, că oamenii au un nivel de inteligență emoțională mult mai ridicat și că străinătatea mă așteaptă cu brațele deschise. Când ideile astea s-au rupt, a durut cel mai mult”. Nu a fost un eșec brusc, ci o schimbare lentă de perspectivă.
Nu sunt probleme separate
Dorul de casă, studiile și banii nu apar pe rând. Apar împreună și se amplifică. Rezultatul este epuizarea, care se manifestă prin oboseală constantă, scăderea implicării, pierderea motivației.
Studiile europene confirmă: abandonul nu are o cauză unică, ci apare din acumularea acestor presiuni în primul an.
Diferența dintre așteptări și realitate
Alexandru Radu, consilier educațional la Future Minds (program care sprijină elevii în alegerea facultății potrivite), spune că mulți tineri pleacă la studii în străinătate fără să anticipeze cât de greu le va fi din punct de vedere academic. Cei obișnuiți să fie printre cei mai buni descoperă că nu mai sunt. „Am colaborat cu doi tineri, foarte buni prieteni, care urmau să plece la studii în străinătate, la universități apropiate. Aveau totul planificat: unde vor locui, cum vor merge împreună la facultate, cum vor vizita orașe din jur, cum își vor lua o mașină împreună- un Golf 4 albastru cu maximum 100.000 km. Studiile erau, însă, pe ultimul loc. Nu pentru că nu le păsa, ci pentru că nu se gândiseră cu adevărat la cât de dificil va fi. Gradul de dificultate academic este cel mai frecvent subestimat”, spune Alexandru Radu.
Cristina Cristescu, profesoară la Universitatea de Științe Aplicate Fontys, din Olanda, țară în care trăiește de peste 30 de ani, explică diferența de sistem. La început, facultatea pare „extrem de ușoară”. Pentru mulți studenți români, această impresie devine o capcană.
Nu pentru că sistemul ar fi simplu, ci pentru că funcționează după reguli complet diferite de cele din liceu. „Nu contează ce ai făcut în România. Aici, sistemul este: vino și demonstrează că poți!”. În sistemul olandez, studenții trebuie să argumenteze, nu doar să știe. Pentru mulți, asta e o schimbare dificilă.
La asta, se adaugă și diferențele de mentalitate. Pentru studenții români, nota este importantă. Pentru alții, e suficient să treacă. În proiectele de grup, asta generează tensiuni. Adaptarea nu ține doar de cunoștințe, ci și de capacitatea de a lucra cu alții, de a vorbi, de a te integra.
Studenții care au fost obișnuiți să vorbească, să lucreze în echipă și să se poziționeze într-un grup se adaptează mai repede. Cei care vin pregătiți doar academic descoperă că nu este suficient și nu reușesc să funcționeze în noul sistem.
Lia Hâncianu, fondatoarea Student Consulting (firmă de consultanță educațională care susține elevii să studieze în străinătate) explică: „Elevii care vin din școlile private din România au integrarea mult mai greoaie. Sunt învățați să li se poarte o grijă suplimentară, iar când ajung într-un sistem unde nu mai există cineva care să te întrebe «ce faci?», apare șocul”.
Pentru a înțelege motivele reale din spatele eșecului sau lipsei de succes a studenților români în străinătate, Lia Hâncianu a început în urmă cu patru ani o cercetare „la firul ierbii”. Prin interviurile face-to-face, a descoperit că principalele bariere nu sunt neapărat academice, ci țin de lipsa managementului timpului și de izolarea socială. „Dar primele luni sunt grele pentru aproape toți studenții internaționali. Adaptarea grea nu e o excepție, e regula”, spune Lia Hâncianu.
Viața reală începe brusc
Adaptarea nu înseamnă doar cursuri. Înseamnă viață. Alexandru Radu povestește: „O tânără studentă în Franța, la Nancy, la studii politice, și‑a sunat părinții la doar câteva zile după ce începuse cursurile, plângând că ea este la facultate și a lăsat geamul deschis la studioul în care locuia și începuse o ploaie torențială.
A rămas fără răspuns la întrebarea: «Bine, și ce vrei să facem noi? Să ne urcăm în avion și să venim să închidem geamul?»”. Era prima situație în care nu mai avea pe cineva să rezolve probleme în locul ei.
Lia Hâncianu rezumă: „Când ajunge la universitate, studentul trebuie să-și cumpere singur și hârtia igienică”. Pare banal, însă nu este. Pentru că toate aceste lucruri înseamnă timp. Și exact asta devine problema principală: totul trebuie gestionat simultan.
Cine ajunge la risc
Nu renunță la studii și pleacă acasă cei mai slabi. Pleacă cei care nu reușesc să se așeze suficient de repede într-un ritm nou – academic, personal și social, în același timp.
Din experiența consilierilor, blocajul apare când toate cerințele vin deodată și nu există un punct de sprijin. „Succesul nu ține doar de țară sau de universitate, ci de capacitatea fiecărui student de a se adapta la mediul în care ajunge”, spune Alexandru Radu.
Cei care nu reușesc, nu cedează dintr-un motiv clar. Cedează pentru că lucrurile nu se leagă la timp.
Ce îi ajută să rămână
Nu există o soluție unică, dar există lucruri care, adunate, schimbă direcția. Pentru Mihnea, unul dintre studenții români tentați să renunțe la studiile în Olanda, nu a fost un moment de cotitură spectaculos, ci o serie de lucruri simple. „Am amânat plecarea acasă din trei motive”, spune el.
Primul a fost unul pragmatic: a așteptat încheierea contractului de chirie. Al doilea, dorința de a duce cât mai departe un lucru dificil.
„Am vrut să îmi demonstrez că pot”. Al treilea a fost momentul în care o colegă i-a deschis ochii și i-a arătat oportunități pe care el nu le văzuse până atunci. Apoi, a apărut ceva neașteptat: „O fată care m-a cucerit lulea și care a ajuns și logodnica mea. O româncă, și ea la licență, dar în drept internațional, care m-a convins să rămân și pentru master, și care a transformat fiecare chirie temporară din Olanda într-un nou «acasă»”.
Pentru alții, diferența vine din modul în care reușesc să iasă din izolare. În unele cazuri, integrarea vine odată cu înscrierea în asociații studențești și participarea la activități extracurriculare.
Lia Hâncianu spune că diferența nu se face în momentul în care studentul ajunge în dificultate, ci înainte să plece de acasă. Cei care rezistă nu sunt doar bine pregătiți academic, ci antrenați pentru tranziție. Ea vorbește despre o pregătire care nu apare în dosarele de admitere: cunoașterea de sine, capacitatea de a lucra în grup și, mai ales, felul în care reacționezi sub stres. Studenții care își înțeleg propriul tip de personalitate și modul în care reacționează când lucrurile nu merg au un avantaj real.
Unde se rupe firul
Pentru unii, lucrurile se leagă la timp. Pentru alții, nu. Vlad Rusescu a trecut prin același proces – singurătate, presiune, dezamăgire. Nu a fost un moment unic în care a decis să renunțe, ci o acumulare. În anul al treilea, a abandonat.
Diferența dintre cei care rămân și cei care pleacă nu este, de cele mai multe ori, una de inteligență sau de voință. Este dacă, la timp, apare ceva care să lege experiența: oameni, sens, direcție. Pentru Mihnea, acel „încă puțin” a făcut diferența. Pentru Vlad, nu. Acolo se decide, de fapt, povestea abandonului studiilor în străinătate.






