Recent, un jurnalist povestea că, făcându-i-se rău pe stradă, s-a așezat pe jos în fața Mega Image-ului unde dorea să intre la cumpărături, încercând să ceară ajutor trecătorilor. Niciunul n-a oprit și toți au întors capul. Au crezut că e un cerșetor, iar cu cerșetorii nu stai de vorbă. Cel mult le arunci niște bani. Scena pare ruptă din noul film al lui Radu Jude, „Kontinental ’25”, care a intrat de curând în săli. Când am descoperit-o pe Facebook, tocmai terminasem de văzut filmul și mă pregăteam să scriu un text despre indiferență și nepăsare. Intenționam ceva mai optimist.
Jude nutrește aceeași descumpănire din moment ce în replica sa cinematografică la „Europa ’51” nu preia din filmul lui Roberto Rossellini și aura de sfințenie a eroinei. În filmul din 1952, o burgheză (Ingrid Bergman) trecea printr-o schimbare de conștiință după ce își pierdea din neglijență copilul și, descoperind suferința săracilor, alegea să i se dedice total.
Ea făcea astfel din propria salvare salvarea celorlalți, spunând la final că iubirea pe care o simțim pentru apropiați ar trebui „să crească până la a cuprinde toți oamenii”.
Că nu putem trăi doar pentru noi și ai noștri. Că empatia doar pentru ai noștri nu e empatie.
Un permanent aer tragi-comic
La Jude lucrurile sunt mai amestecate și frizează permanent tragi-comicul. Un executor judecătoresc (Eszter Tompa) intră într-un proces de conștiință după ce evacuarea homeless-ului (Gabriel Spahiu) care locuia ilegal într-o clădire se soldează cu sinuciderea acestuia.
Spre deosebire de eroina filmului din 1952, care începea să ajute săracii și sfârșea trimisă la azil de către familie, Orsolya Ionescu anulează plecarea cu ai săi în vacanță, caută validarea apropiaților cărora le oferă pasional (masochist?) detaliile sinuciderii, are o aventură cu un fost student, face o donație igienică pe Revolut, prospectează schimbarea jobului și, finalmente, se decide să se reunească cu familia în Grecia.
Punctele comune ale celor două filme sunt, printre altele, reacțiile anturajului: N-aveai ce face, e inutil să te mai frămânți, ia lucrurile așa cum sunt, nu e vina ta, ai făcut tot posibilul șamd.
În ambele filme, un preot pecetluiește falia dintre conștiințe. Preotul catolic din filmul lui Rossellini, convocat de familie, invocă „regulile și disciplina” după care trebuie să ne modelăm pentru a trăi în societate, pe când preotul ortodox (Șerban Pavlu) îl judecă pe homeless invocând păcatul sinuciderii și perorând emfatic din rol.
Deși e ironic cu preotul, Jude se abține să-și judece eroina. Orsolya Ionescu e un om decent, dar ambiguu. Deși își înșeală soțul, se frământă mai mult ca alții pentru cei în suferință.
Deși îi iese în cale o tragedie cu potențial, are dificultăți în a-și asuma mântuirea pentru că nu știe cum poate schimba singură un sistem care adesea distruge indivizi ca homeless-ul cu pricina.
Pe de altă parte, ce ar putea face?
Un sfânt care astăzi ar fi considerat nebun
Sacrificiul pentru semeni are pentru omul de azi ceva dubios. Sigur cei care fac asta așteaptă ceva în schimb, nu? Așa era și pentru omul de ieri. Rossellini a mărturisit că s-a inspirat pentru eroina filmului său din sfântul Francisc de Assisi care, spunea el, ar fi considerat nebun dacă ar apărea azi în lume.
Un alt model i-a fost Simone Weil (1909-1943), una dintre cele mai neînțelese personalități ale secolului trecut, de la care ne-au rămas scrieri filosofico-mistice, dar și anecdote care indicau (la fel ca azi) că era altfel decât ceilalți. (Un fel de Greta Thunberg fără mistică ori filosofie.)
Cum ar fi că la 6 ani, în timpul primului război mondial, a renunțat la zahăr din solidaritate cu soldații de pe front, iar la 10 ani a îmbrățișat cauza bolșevismului, alăturându-se muncitorilor la un protest.
Sau că, deși provenea dintr-o familie înstărită și avea o inteligență remarcabilă (învățase greaca veche până la 12 ani și sanscrita în adolescență), s-a dus să muncească în fabrică pentru a fi alături de cei dezmoșteniți.
Că, deși avea o sănătate precară, a plecat voluntar în Spania Războiului Civil pentru a lupta de partea republicanilor.
Că a sfârșit prin a nu adera la niciun partid politic ori religie, crezând doar în renunțarea la ego, puritate morală și sacrificiul de sine în relația cu ceilalți.
Și, mai ales, că a murit de inaniție în timpul celui de-al doilea război mondial. Se întorsese din SUA (unde se refugiase cu familia) în Europa, pentru a lupta alături de Rezistența franceză. Internată pentru o tuberculoză tratabilă, a refuzat să mai mănânce, murind la 34 de ani. Pe certificatul ei de deces scrie „sinucidere”.
După moartea ei, unii au început să se întrebe dacă n-a fost cumva o sfântă și dacă sfârșitul ei n-a fost un sacrificiu pentru o cauză largă.
Sfinți, fără să-i știe nimeni
Deși sfinții sunt o excepție printre oameni, mulți dintre ei trăiesc, probabil, fără să-i știe nimeni. Vin cu o misiune și lucrează din ea. Chiar și atunci când miracolul e impalbabil, ei absorb și normalizează presiunea din comunitate.
Acești oameni sunt atrași (spune filmul lui Rossellini) de cei care suferă, pentru că simt în ei înșiși o forță care poate muta munții.
Dar această forță nu sunt ei, ci trece prin ei. Simone Weil îi spunea grație divină.
În singurul text pe care l-a publicat în timpul vieții, un eseu despre „Iliada”, Weil scria că forța reprezintă personajul central al epopeii lui Homer.
Un fel de-a spune că societatea se sprijină dintotdeauna pe relații de putere, că cineva e permanent în poziție slabă – iar asta nu face decât să ne slăbească ideea că cel din fața noastră ar fi tot noi.
E unul din motivele pentru care cei confortabili în viața lor tind să manifeste simpatie pentru unii de-ai lor, nu pentru un străin aflat în suferință.
Și mai sunt și aceia care nu simt simpatie nici pentru familiile lor. Care și-ar da și frații afară din casă pentru moștenire.
Nu degeaba comunitatea fanilor lui David Attenborough de pe Facebook, un grup de peste 350.000 de oameni, publică constant texte despre păianjeni și alte viețuitoare considerate respingătoare cu mesajul „Be kind!” („Fiți buni!”).
Cine abandonează pui de pisică are la fel de puțină empatie cu cel care înfometează oameni.
„Trebuie să vedem un frate într-un străin și pe Dumnezeu în univers”, scria Weil.
Fiecare dintre noi ajunge, la un moment dat, într-un punct de cotitură morală, une prise de conscience care îl poate ajuta să se deschidă spre ceilalți. Sigur, avem liber arbitru dar, într-un moment precis, ni se dă posibilitatea să alegem.
În ultimii ani a luat amploare o mișcare care promovează mici gesturi de bunătate – să zâmbești unui călător în metrou, să ții ușa unui străin în magazin, să faci un compliment celui cu care vorbești. „Practicanții” spun că oamenii tind să dea bunătatea mai departe și că astfel, în timp, am putea deveni cu toții mai buni.
Dar nu așa ar trebui să ne purtăm în mod obișnuit?
Bunătatea a ajuns semn de slăbiciune
Mișcarea „Pay it forward” („dă mai departe”) n-a apărut odată cu cartea omonimă a lui Catherine Ryan Hyde din 1999, în care un băiețel muribund crea o comunitate de oameni care făceau bine în jur, sau odată cu ecranizarea cinematografică a lui Mimi Ledder, din anul 2000. Și Biblia se referă la binele care se propagă, iar în Grecia antică se pare că existase o piesă de teatru cu subiect asemănător.
De-a lungul istoriei, oamenii au simțit oricum măcar că binele făcut altuia li se întoarce, ca bumerangul, tot lor.
N-ați observat, însă, că la noi oamenii te iau de fraier dacă te porți frumos? În ziua de azi trebuie să știi să te impui, să îl încaleci pe celălalt, să arăți cine ești, să domini dialogul refuzând să-ți asculți interlocutorul.
Bunătatea a ajuns semn de slăbiciune.
În America am rămas uimită de demnitatea celor care cerșeau în stradă. Chiar dacă nu le dădeai nimic, își reclamau dreptul de a li se confirma existența. Treceam cu capul în jos, de jenă că nu le pot da bani, dar ei doreau să fie văzuți, să li se răspundă la salut.
Empatia nu e un cuvânt la modă, cum se spune. De fapt, oamenii s-au săturat să-l audă.
Adevărul e că, deși se vorbește atâta despre empatie, puțini sunt cei cu adevărat empatici.
Și, de fapt, cred că asistăm la moartea empatiei – de asta cei care nu se gândesc la ei ajung la gesturi extreme, detonându-se metaforic în speranța că vor schimba ceva în mentalul colectiv. Dar, din nou, ei nu sunt decât excepții – niște ciudați și niște excluși.
E mult mai ușor să-i tragi de picioare în jos pe cei care nu sunt ca tine și să-i acuzi că sunt rupți de realitate.
În documentarul din 2010 „An Encounter with Simone Weil”, regizoarea Julia Haslett se întreba ce putem lua, pentru viața noastră de azi, din existența lui Simone Weil. Răspunsul principal este atenția pentru celălalt, pe care Weil o considera „cea mai rară și mai pură formă de generozitate”. (Spre deosebire de „frica și teroarea care paralizează sufletul”.).
Și totuși, cum să-ți folosești atenția când e atâta suferință în jur?
Cum poate trezi suferința cuiva străin ceva în noi?, se întreabă filmul, strecurând printre interviuri imagini de la Guantanamo și din alte puncte fierbinți ale globului.
Unii supraviețuitori ai morții clinice vorbesc despre un fel de Judecată de Apoi, care i-a făcut să simtă binele și răul făcut celorlalți. Asta ar fi pedeapsa pe lumea cealaltă – să simți ce au simțit cei pe care i-ai rănit – iar suferința, se spune, e foarte puternică. Simțind durerea celuilalt, înțelegem că nu suntem separați, ci un mare organism.
Va trebui să ne străduim nu doar să nu facem rău, ci și să nu fim indiferenți
Nu toți oamenii pot simți empatie, chiar dorindu-și asta. Se pare că există o zonă precisă din scoarța cerebrală, care e responsabilă pentru empatie.
Dar creierul are neuroplasticitate deci, până când știința va găsi remediul, va trebui să ne străduim nu doar să nu facem rău, ci să nu fim indiferenți. Lucrurile devin mai limpezi în papucii celuilalt – dar și asta ține de liberul arbitru.
În „Kontinental ‘25” criza morală e mai relevantă ca polarizarea socială, dezvoltarea imobiliară monstruoasă sau impasul cinematografiei. Și e cu atât mai complicată cu cât vine la pachet cu buna credință a personajelor.
Și Orsolya Ionescu, și cei cu care discută sunt convinși că le pasă și că fac ce trebuie. Și Hitler credea că face ce trebuie.
Dar trebuie să existe o zonă de mijloc între nepăsare și sfințenie. Dacă nu putem fi toți sfinți, măcar să nu devenim toți insensibili la suferință. Dar, din nou, fiecare decide singur.Dacă vă interesează să citiți scenariul filmului „Kontinental ‘25”, care a fost premiat la Berlin, îl aveți acum la îndemână în ediția tipărită.
