Începutul salvării noastre – Opinii

Problema nu este că trăim prea puțin, ci că risipim mult din timpul pe care îl avem. […] Viața noastră s-ar extinde cu mult dacă am gestiona-o corect.Seneca

În fiecare semestru, îmi încep cursurile reamintindu-le studenților de ce viața intelectuală mai contează într-o eră dominată de Twitter și Facebook. În acest scop, folosesc o scrisoare pe care Niccolò Machiavelli i-a trimis-o lui Francesco Vettori în decembrie 1513. Iată ce a scris gânditorul florentin:

Când vine seara, mă întorc acasă și intru în biroul meu; înainte de a intra, îmi scot hainele de zi cu zi, care sunt noroioase și murdare și îmi pun haine potrivite pentru o curte regală. Fiind îmbrăcat corespunzător, intru în curțile străvechi ale oamenilor de odinioară, în care sunt primit cu afecțiune și unde capăt hrana ce mi se cuvine de drept. Acolo nu ezit să discut cu ei și să-i întreb de ce au acționat așa cum au făcut-o; iar ei, din bunătate, îmi răspund. Timp de patru ore nu mă plictisesc, uit de toate necazurile și de frica mea de sărăcie, iar moartea nu mă mai terorizează: sunt complet absorbit de ei.

Mi-am amintit de scrisoarea lui Machiavelli în timp ce citeam o carte recent apărută la editura universitătii Princeton, Lost in Thought. The Hidden Pleasures of An Intellectual Life, scrisa de Zena Hitz. Autoarea predă la colegiul St. John’s in Annapolis, Maryland, unde eruditia si marile cărți ale omenirii sunt încă luate în serios. Acolo există încă așteptarea ca profesorii să poată preda orice, de la Pitagora, Tucidide și Platon la operă, matematică și științele naturii. Cartea lui Hitz constă din trei capitole precedate de un prolog personal și o introducere (volumul are și un scurt epilog). Pornind de la o gamă eclectică de surse filozofice, teologice, științifice și literare, Hitz combină idei, intuiții și povești de la autori foarte diversi precum Aristofan, Platon, Sf. Augustin, Goethe, Einstein, Elena Ferrante, Malcolm X, Primo Levi și Simone Weil pentru a face in final o pledoarie convingătoare pentru viața intelectuală, the life of the mind.

În unele privințe, Lost in Thought calcă pe urmele unei alte superbe carti, La vie intellectuelle, publicată initial in 1921 de filosoful dominican A.-G. Sertillanges. Universul interior al minții, a argumentat Sertillanges, trebuie să urmeze o anumită disciplină și metodă, combinând simplitatea, atenția și deschiderea către lumea din jurul nostru cu tăcere, smerenie și răbdare. În opinia sa, viața intelectuală necesită o anumită formă de asceză, care este opusul nepăsării, al vanității sau simplei curiozități. Ea presupune o capacitate de a admira și discerne ceea ce este nobil, adevărat și frumos.

Deși Hitz împărtășește sensibilitatea catolică a lui Sertillanges, Lost in Thought are un ton, scop si un conținut diferit. Hitz scrie nu numai pentru a împărtăși propria sa căutare in universul interior al minții, ci și pentru a-și manifesta îngrijorarea în legătură cu tendințele actuale din universitățile americane de astăzi. După cum demonstrează cel de-al treilea capitol („Utilizările inutilității”), Hitz se arată preocupată de faptul că universitățile s-au concentrat tot mai mult pe lucruri superficiale, acordând o importanţă prea mare chestiunilor politice care ne divizează cel mai adesea. Totodată ea este alarmată de degradarea vieții intelectuale care este rezultatul ascensiunii școlilor profesionale în detrimentul colegiilor de arte liberale. Dacă adevărata educație ar trebui să servească întotdeauna comunității in care trăim, Hitz consideră că „valoarea vieții intelectuale constă în extinderea și aprofundarea umanității noastre”, care ar trebui să rămână prioritatea sa. În opinia ei, „în campusurile universitare, politica ar trebui să fie rară și aproape întotdeauna extra-școlară”, lăsând spațiu liber pentru „căutarea perpetuă, mai degrabă decât pentru raționalizarile menite să valideze concluzii preexistente”.

Deloc surprinzător, universul interior al minţii este adesea în contradicție cu categoriile înguste și prioritățile vieții politice. Un interes excesiv și o preocupare pentru politică pot fi uneori un semn al declinului general al unei societăți. „O preocupare universală față de drepturile, interesele, afacerile guvernării, problemele politice în general”, a scris odată filosoful politic Michael Oakeshott, „este fatală pentru pacea publică și fericirea individuală”. Politica poate încuraja diviziunea și fragmentarea social și rămâne la suprafața lucrurilor, hrănindu-se din stiri superficiale, victorii temporare sau infrangeri.

În viziunea lui Hitz, dorinta de a inţelege si căutarea adevărului ar trebui să fie (și să rămână) deasupra bătăliilor politice și a luptelor mediatice. Cartea ei evidențiază beneficiile unei vieți intelectuale autentice care oferă consolare și refugiu împotriva zgomotului nesfârșit din viața cotidiană. „Viața intelectuală înțeleasă în mod corespunzător”, scrie Hitz (pe urmele lui Montaigne), „cultivă un spațiu de refugiu în interiorul ființei umane în care are loc reflecția reală. Ne îndepărtăm de preocupările legate de beneficii practice, personale sau publice.” Camerele mici, la propriu sau la figurat, în care ne retragem ne permit să ne apărăm și să ne recuperăm demnitatea pusă în pericol de obligațiile si rutinele neîncetate ale cotidianului.

Mai presus de toate, viața minții ne pune în legătură cu cele mai bune minți ale omenirii și ne permite să călătorim liber în timp și in spațiu. Niciunul dintre giganții din trecut nu va fi prea ocupat să ne primească și niciunul nu ne va lăsa să plecăm cu mâinile goale. În cuvintele lui Seneca, „ei sunt accesibili tuturor muritorilor, fie noapte fie zi”. Interacționând cu scrierile lor, participăm la dezbateri vechi de secole despre sensul vieții, societatea ideală, natura universului etc. Astfel, cei care se dedică vietii intelectuale își pot depăși punctul de vedere limitat și pot accesa esplanade mai largi. Atunci „zidurile lumii se prăbușesc”, în cuvintele lui Cicero, și primim miraculous darul prețios al unei perspective panoramice.

Viața intelectuală, așa cum a fost descrisă de Hitz în primul capitol („Un refugiu de lume”) are propria sa disciplină și implică o muncă grea. Învățarea de orice fel nu garantează înțelegerea autentică sau accesul imediat la adevăr. Unele forme de învățare pot fi, de fapt, nefaste; în loc să ne hrănească, ele ne pot otrăvi. Căutarea cunoașterii nu este lipsită de vanitate și riscuri. Pentru a practica în mod corespunzător o viață in universul interior al minții, scrie Hitz, „este nevoie să fugim de ceea ce este mai rău în fiecare dintre noi în vederea găsirii a ceea ce e superior”. Astfel este cultivată capacitatea noastră de a percepe splendoarea vieții și a umanității și puterea noastră de a depăși barierele artificiale, convențiile și diferențele de suprafată.

Definită in acest fel, viața în universul interior al minții este diferită de simpla recreere. Ea necesită o anumită formă de abnegație și un efort de a ne direcționa voința și dorințele către ceea ce este adevărat și nobil. Dragostea de a învăța necesită seriozitate și auto-stăpânire, două virtuți care ne fac capabili să rezistăm atracției exercitată de ceea ce e util, superficial și egoist. Viața intelectuală autentică este animată de dorința de a ajunge la esența lucrurilor. Ea are nevoie de relaxare și depinde de anumite abilități și obiceiuri care pot fi dezvoltate în spații izolate: librării, săli de seminarii, biblioteci, laboratoare.

Cu toate acestea, procesul învățării poate să înflorească și în spații deschise neașteptate, unde putem stabili conexiuni profunde cu alte ființe umane. În viziunea ecumenică a lui Hitz, viața intelectuală se poate manifesta și în taxiuri, pe plajă sau in cadrul unui club de lectură, ea poate exista si în curtea botanistului amator la fel de mult sau poate mai mult decât în cadrul universităților. Chiar și închisoarea, observă ea, se poate dovedi uneori un teren fertil pentru eforturile intelectuale.

În cele din urmă, dragostea pentru învățare, așa cum e definită de Hitz, este un impuls universal care nu se limitează doar la cercurile universitare sau academice. Paradoxal, constrângerile impuse de viata universitară tind adesea să înăbușe curiozitatea și să genereze conformitate. Profesorii pot fi administratorii naturali ai vieții intelectuale, dar mariajul lor cu viața minții poate uneori să devină „steril și lipsit de viață”. Pentru a evita acest lucru, insistă Hitz, viața intelectuală trebuie protejată de presiunea de a produce rezultate economice, sociale sau politice imediat tangibile. Viața mintii ne oferă șansa de a căuta lucruri de dragul lor și de a ne angaja în activități care fac posibilă dezvoltarea personală. Ca atare, concluzionează ea, viața intelectuală este un bun în sine, iar valoarea ei constă în aparenta sa inutilitate, subiect discutat în al treilea capitol al cărții.

În timp ce citeam Lost in Thought, mi-am amintit de o experiență de neuitat pe care am avut-o în urmă cu câteva decenii ca student în România comunistă. În timp ce mă luptam cu profesori și cursuri insipide, am avut privilegiul să cunosc în mod privat un adevărat filosof, Mihai Șora (n. 1916), care nu făcea parte din sistemul universitar formal. El m-a încurajat să citesc cât mai mult, nu numai filozofie, ci și literatură, istorie, teologie și economie. În timpul uceniciei mele am devenit un diletant în adevăratul sens al cuvântului: am învățat să mă bucur de plăcerile vieții intelectuale. Filosofia a devenit un exercițiu spiritual din care am avut beneficii tangibile și am dezvoltat legături puternice. Autorii și textele pe care le-am citit (la recomandarea lui Mihai Șora) mi-au permis să depășesc spațiul limitat și precar în care am trăit. Cultivând mica noastră grădină umanistă, am creat impreuna cu altii o insulă a libertății într-o lume închisă și apăsătoare.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *