Ne mutaserăm de curând și fiul meu nu-și făcea niciun prieten. Stătea singur la geam, în cartierul nou. Ce l-a scos din casă n-a fost un teren de fotbal. A fost o chitară pe care o lua peste tot.
Mutarea e grea pentru un copil chiar și când pare simplă pentru părinți. Am schimbat sectorul pentru un apartament mai bun, dar pentru Matei, nouă ani, a însemnat să lase în urmă toți colegii și toată siguranța lui. În școala nouă intrase deja „grupul” și el era din afară. Îl vedeam la geam, sâmbăta, uitându-se cum se joacă alți copii jos, fără să coboare.
N-am ajuns la o școală de muzică ca să-l fac muzician. Am ajuns pentru că citisem că un instrument portabil poate fi, pentru un copil, un fel de pașaport social. Am vrut să încerc orice care l-ar fi ajutat să iasă din casă.
Instrumentul care merge cu tine oriunde
Chitara are un avantaj pe care puține instrumente îl au: o iei cu tine. Nu rămâne închisă într-o sală, ca pianul. Se ia jos, în parc, pe o bancă, la o aniversare. La cursuri chitară se pleacă de la corzi de nailon, blânde cu degetele, și de la primele sunete curate — nu de la teorie. Matei a putut cânta o melodie recognoscibilă destul de repede, iar asta a fost cheia.
Pentru că o melodie pe care o poți cânta altcuiva schimbă totul. Nu mai ești copilul nou și tăcut. Ești copilul care știe să facă un lucru pe care ceilalți vor să-l vadă.
Cum au apărut prietenii, de fapt
Într-o sâmbătă a coborât în sfârșit, cu chitara. S-a așezat pe o bancă și a început să exerseze, nu ca să impresioneze pe cineva, ci pur și simplu ca să exerseze. În zece minute avea doi copii lângă el, care întrebau ce e piesa aia. În trei săptămâni cobora singur, fără să-l rog eu.
„Nu i-am dat prieteni eu”, mi-a spus mie profesorul lui, când i-am povestit. „I-am dat un motiv pentru care ceilalți vin spre el. Restul l-a făcut singur.”
Chitara nu l-a transformat într-un copil extrovertit — nici nu era nevoie. I-a dat un pod peste care ceilalți puteau ajunge la el. Un copil timid care are ceva de arătat nu mai trebuie să facă partea grea, aceea de a se apropia primul.
De ce a contat că e în Sector 2
Ne mutaserăm lângă Obor, așa că a fost providențial că există o școală de muzică Sector 2 chiar acolo. Într-o perioadă în care totul era nou și incert pentru Matei, măcar drumul la chitară era scurt și simplu.
Sediul din Sector 2 e pe Str. Profesor Ion Maiorescu nr. 37, vizavi de Școala 50, în zona Obor – Moșilor. Există și unul în Sector 3, pe Str. Trifoi nr. 5, lângă Piața Muncii, pentru familiile din cealaltă parte a orașului. Program lung în amândouă, până seara și în weekend — util mai ales când te muți și încă îți cauți ritmul.
Ce se întâmplă când un copil are „ceva de arătat”
M-am gândit mult de ce a funcționat tocmai chitara și cred că am înțeles. Un copil nou într-un grup are o problemă simplă și crudă: nu are un motiv pentru care ceilalți să vină spre el. E doar „cel nou”, o categorie, nu o persoană. În clipa în care Matei a avut ceva ce ceilalți voiau să vadă și să audă, categoria s-a spart. Nu mai era „băiatul nou și tăcut”, era „băiatul care cântă la chitară”. E o etichetă cu totul altfel — una care deschide uși, nu una care le închide.
Partea frumoasă e că nu l-a costat nimic din firea lui. A rămas un copil mai degrabă liniștit, care alege cu grijă cui se deschide. Doar că acum are un pod peste care ceilalți pot ajunge la el fără ca el să facă partea grea, aceea de a se apropia primul. Am mai observat și că prietenii făcuți așa, în jurul unui lucru real, par mai solizi decât cei făcuți din întâmplare. Se adună în jurul chitarei, dar rămân pentru copilul din spatele ei. Iar Matei coboară acum singur, în fiecare sâmbătă, fără să-l mai rog eu.
Dacă ai un copil care se izolează
Nu-l forța să socializeze — dă-i ceva de arătat. Un instrument portabil îi oferă un rol, iar rolul aduce oamenii spre el. Prima lecție începe cu un telefon: Sector 2, Str. Profesor Ion Maiorescu nr. 37 — +40 738 31 83 73; Sector 3, Str. Trifoi nr. 5 — +40 760 40 90 50. E-mail: contact@scoalaarmonia.ro.
