Pădurea de aramă, Pădurea de argint și Pădurea de aur – Opinii

În UE și SUA am ajuns mai toți să ne așteptăm la o evoluție continuă a „lumii”, inclusiv a noastră, spre mai bine.

Aceasta nu înseamnă că nu ne temem că pot fi și regrese. Doar că le percepem ca fiind puțin probabile, iar atunci când se întâmplă totuși, inclusiv cu ocazii oarecum banale, precum evaluări profesionale anuale, înclinăm să le resimțim acut și să le punem pe seama vreunor nedreptăți.

Această așteptare și vectorul major care a alimentat-o în ultima sută de ani au ajuns să se influențeze reciproc și să aibă implicații complexe și problematice asupra politicilor publice.

Pentru o bună înțelegere a punctului la care vreau să ajung, aș sublinia, mai întâi, că așteptarea ca „lumea” să evolueze continuu spre mai bine este mult mai recentă istoric decât credem în prezent.

Până acum câteva sute de ani, experiențele de zi cu zi împingeau mai degrabă spre concluzia contrară. De exemplu, în secolul 17, aproximativ 60% din copii nu treceau de vârsta de 16 ani[i]. Marea majoritate a celor care atingeau vârsta adultă duceau o viață cu numeroase lipsuri și probleme. Nu erau aspecte care să facă vreun om normal să vadă viața prea în roz.

În orice caz, evoluțiile înspre mai rău păreau cel puțin la fel de probabile precum cele înspre mai bine, fără să fie „vina” cuiva anume.

Lipsa vreunei astfel de așteptări era coerentă și cu credințele religioase și culturale mai largi, influența reciprocă nefiind, ce e drept, de neglijat.

Viața „pe Pământ” era (și continuă, de altfel, să fie) evocată de riturile funerare creștine ca implicând numeroase greutăți, suferințe și încercări. Nici nu se indica vreun trend general spre mai bine, dimpotrivă, sfârșitul lumii fiind evocat apocaliptic.

În plus, și atunci când era vorba de viața „de apoi”, Raiul și Iadul nu doar că erau văzute ca planuri opuse, dar Iadul era descris ca un loc mai aglomerat decât Raiul.

Adică, era subînțeles faptul că o bună parte din omenire nu se îndrepta deloc spre un loc mai bun nici la sfârșitul vieții (și în niciun caz automat).

Preluând controlul asupra politicilor publice, laicismul (sprijinit de dezvoltarea tehnologică) a schimbat fundamental planurile (mult mai mult „lumesc”, în loc de o îmbinare între „lumesc” și „celest”), precum și obiectivele (mult mai rapid și mult mai mult „material” față de „spiritual”) pentru segmente largi din societate.

Nu s-a oprit, însă, acolo, ci a reconfigurat și „responsabilitățile” pentru problemele terestre.

Pe ansamblu, faptul că relele din lume nu mai țineau măcar în parte de lupta universală dintre Bine și Rău, cu implicarea unor forțe supra-umane, părea să „însemne” că:

  • se putea „face” un “rai” chiar pe Pământ;
  • problemele erau generate, în principal, de instituții proaste și de acei oameni care le susțineau;
  • progresia spre „raiul” pământesc era susceptibilă să fie continuă, de vreme ce piedicile nu mai erau supraomenești, iar natura era deja considerată în curs de a fi controlată de om;
  • (mai ales pentru stânga politică) fiecare om putea aspira la mai bine și la a nu fi lăsat în afara umanității – „iadul” nu mai era ceva inevitabil pentru nimeni.

Călăuzită de oamenii potriviți, societatea urma să aibă rezultate mult mai bune decât sugerase Dumnezeu.

„Deducțiile” de mai sus (deși, în bună parte, ilogice în sine și voi detalia mai jos de ce) au avut și implicații pozitive majore. Simplul fapt că tot progresul așteptat devenea cel de pe Pământ a concentrat fantastic energiile. De asemenea, presiunea asupra elitelor spre îmbunătățirea rapidă și continuă a situației a crescut semnificativ și a contribuit la accelerarea dezvoltării.

„Deducțiile” respective au fost, însă, extrapolate progresiv către zone din ce în ce mai discutabile, tinzând și să fie reinterpretate regulat tocmai în sensul asigurării dogmatice a unui progres continuu pe Pământ pentru fiecare om.

Trebuie înțeles că:

  • Un standard de progres continuu – dacă este promovat în sine și nu în echilibru permanent cu obligațiile și costurile corelative – tinde să tot crească cu exagerări pe orice plan pe care este urmărit și să și fie extrapolat la alte planuri. Adică, este o țintă foarte mobilă și subiectivă.

De exemplu, pe planul siguranței fizice, fondul ideologic de mai sus, coroborat cu oroarea războaielor mondiale, a dus la restrângerea mult a sferei pedepsei cu moartea. În pasul doi, a fost eliminată mai peste tot. În UE, de exemplu, nu se mai aplică nici în cazul infracțiunii de genocid. În pasul trei, s-au interzis pedepsele fizice și relele tratamente.

Acum deja vorbim de detenție tip garsonieră confort II pentru pedofili și chiar de propuneri legislative de a se face închisoare acasă.

Extrapolarea pe plan economic a plecat de la programe de furnizare de hrană pentru a nu se muri de foame pe timp de criză. Ulterior, s-a trecut la suplimentarea cu ajutoare financiare și, mai apoi, și la alte măsuri de sprijin.

În prezent, sunt destule situații în care se primesc facilități peste ce este strict necesar sau în care oameni în plină putere trăiesc din forme de ajutor fără să mai muncească vreodată (chiar dacă mai sunt și cazuri dramatice care nu se califică pentru sprijin). În plus, a început să se vorbească din ce în ce mai des de un venit minim garantat pentru toată lumea, fără a se preciza că suntem foarte departe de a ni-l permite economic, dincolo de alte implicații.

Acum a început deja extrapolarea chiar și pe plan emoțional (și din alte motive, dar și cel menționat mai sus contează). Pentru ca starea emoțională de bine a unor persoane să nu fie afectată și să poată „progresa” continuu, se promovează ideea restricționării libertății de exprimare a celorlalți și chiar reformatarea culturală din școală pentru modelarea gândurilor. Paradoxal, se ignoră starea de bine emoțional a numeroase alte persoane și, mai ales, se merge înapoi pe drumul gândirii critice către stadiul „adevărurilor revelate”, dar fără contraponderile din religie.

  • În ceea ce privește „responsabilitățile”:

(i) Încercările de explicare a cauzelor ultime ale oricărei probleme au tins să se concentreze aproape exclusiv pe instituțiile existente și pe oamenii care le susțin, nu și pe alți factori, cum ar fi natura umană generală, puținătatea unor resurse sau hazardul.

Aceasta nu înseamnă că nu sunt numeroase probleme cauzate de segmente de elite. Dar ceea ce era uneori cauza principală, mai des doar o cauză și de destule ori nici măcar o cauză a fost tratat din ce în ce mai frecvent ca fiind „Cauza” supremă și automată, acoperind rolul altor cauze.

(ii) Corelativ aspectului de mai sus, laicismul (mai ales partea sa politică de stânga) a tins să șteargă din tabloul responsabilităților societare oamenii care nu erau în zona de sus a societății. Adică, pentru numeroși promotori ai laicității, nu doar că progresul (material) e împiedicat cam exclusiv de instituțiile preexistente și oamenii care le susțin, dar nici măcar de toți oamenii respectivi, ci doar de cei în poziția să ia decizii sau să influențeze mai mult viața celor din jur.

Cu alte cuvinte, de elite, mai ales cele economice, luate frecvent la grămadă – acolo fiind mai vizibile diferențele de progres material. Desigur, nu se includ segmentele de elite care „vestesc” edificarea continuă a raiului pe pământ pentru toți.

Ceilalți oameni (luați tot cam la grămadă) au început să fie văzuți mai mult ca victime ale elitelor, nu (și) ca ingrediente cu rolul lor și cu situații individuale foarte variate.

(iii) Această nediferențiere între multitudinea de situații a stimulat ponderi mai mari de comportamente speculative la toate nivelurile.

Dacă cineva care nu e strict în nevoie primește ajutor, mai bine te plângi și ceri și tu. Dacă ești considerat vinovatul de serviciu în bloc cu alții – tendința de a proceda în sensul în care oricum erai considerat vinovat crește (unii neavând, e adevărat, nevoie de niciun îndemn în acest sens).

Fondul religios încă puternic prezent după victoria politică a laicismului, precum și capitalismul occidental au temperat o vreme așteptarea de evoluție chiar continuă a lumii spre mai bine. Capitalismul a făcut-o prin ciclicitatea crizelor economice inerentă acestui model. Acestea evidențiau regulat faptul că erau ani de regres economic pentru foarte mulți oameni și că nu era vina cuiva anume pentru aceasta.

Tranziția rapidă în Occident de la societăți preponderent de producție la societăți preponderent de servicii (mai ales din ultimii 30 de ani) a bruiat, însă, pentru majoritatea oamenilor importanța și dificultatea producerii bogăției. A fost, astfel, facilitată concentrarea doar pe modul în care bogăția se distribuie, așa cum mulți oameni sunt familiarizați în prezent cu distribuția de bunuri și servicii, nu cu crearea lor.

Pare că numeroși oameni sunt influențați de o idee tot religioasă – cea a căderii din Rai – și presupun că bogăția ar fi cumva preexistentă și la îndemână, doar că ar fi alți oameni care împiedică accesul la ea (nu că s-ar produce cu creativitate, eforturi continue și un know-how acumulat în secole).[ii]

Transformarea respectivă a economiilor a mărit nerăbdarea fiecăruia spre progres continuu și confuzia cu privire la modul cum ajungi să-l realizezi (responsabilitate individuală, versus redistribuire, versus un mixt).

La ambele capete ale spectrului economic problemele s-au acumulat. În partea de sus, economia reală fiind mai greu de crescut, s-a trecut la o „financiarizare” din ce în ce mai mare, aceasta permițând mult mai ușor un „progres” continuu și vizibil. „Indicatorii” de „performanță” contează pentru fiecare nivel. Decuplarea parțială a economiei financiare de cea reală a bruiat în sine și mai mult (inclusiv la nivelul unor elite) diferența dintre producerea și distribuția de bogăție, stimulând suplimentar comportamente speculative.

În partea mai de jos a spectrului economic, deși confortul material a crescut, programul mediu de lucru a scăzut cu aprox. 30% față de acum 50 de ani, numărul celor care nu lucrează a ajuns să reprezinte procente mari din populație, iar sumele agregate implicate de programe sociale au devenit enorme (pensii, sănătate, educație, concedii de diverse tipuri, ajutoare sociale, transport etc), progresul a fost considerat prea redus sau inexistent.Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *