Vicii, și nu chiar așa multe delicii, medievale

spot_img

Știri din aceeași categorie

DISTRIBUIE!

Evul mediu a fost o perioadă fabuloasă, mai ales dacă nu ai avut bafta să te naști exact atunci. Mă rog, vorbim strict despre Evul medium european, căci prin alte părți era chiar parfum să trăiești în vremea aia. Mă refer aici la China, ba chiar și prin locurile atinse de Epoca de Aur a Islamului. Cu Europa a fost ceva mai diferit căci, în timp ce alții călcau pe culmi ale științei și culturii, ai noștri nu doar că pășeau scârbiți prin Evul mediu, ba unii erau cufundați în el până la gât, de și-ar fi blestemat zilele dacă ar fi știut că există ținuturi în care se trăia mult mai bine.

Papa Alexandru al VI-leaFoto: Profimedia Images

Dar cum cei mai mulți nici nu știau că există alte lumi, iar cei care aflaseră câte ceva fuseseră învățați că tot a lor e mai bună căci au religia care trebuie, s-au mulțumit cu ceea ce aveau. Un fel de Coreea de Nord avant la lettre.

Pe atunci viața era scurtă. Chiar mai ceva ca-n paleolitic fiindcă, de la lupul care îți intra în casă ca să vadă dacă ai mai pus ceva osânză pe tine, și până la nenumăratele boli care făceau fix același lucru, totul în jurul tău menținea un sănătos echilibru natural.

Și uite așa, pe principiul „nu te întrista că viața e grea, bucură-te că e scurtă”, s-au gândit strămoșii noștri medievali să o mai îndulcească pe cât se putea și pe cât era voie

Un alt principiu de mare angajament, lansat pe la vremea aia și care e valabil și azi, spunea să faci ce spune popa, nu ce face el.

Asta, evident, când era treaz sau când nu își dădea cu ciocanul peste degete. Ei, iată că v-am adus unde intenționam de la început! Mai precis, la pornachele medieval, că pe ăla renascentist vi l-am explicat doct deunăzi.

Ca să începem într-o notă științifică, vom spune că termenul de pornografie este unul relativ nou. El este compus din două cuvinte din greaca veche (porne – prostituată, grafos – a descrie). A fost inventat prin secolul al XIX-lea, pentru că nu știau ăia cum să numească înălțătoarea artă romană descoperită pe pereții pe la Pompeii. În concluzie, în Evul Mediu nu exista un termen care să descrie treaba cu pricina, dar ăsta nu era un motiv ca să nu o pui o practică. Doar nu se lăsau ei dezumflați de primele piedici ivite în cale. Asta e culmea! Cum am mai fi progresat noi dacă nu erau temerari din ăștia?

Revenind la subiectul de azi, e musai să spunem că, fapt dovedit științific, ăia din Evul Mediu erau rău de tot cu capul.

Atât de rău că, dacă l-ai fi pus pe Marchizul de Sade să arunce o privire pe desenele și poveștile alea medievale, ar fi plecat rușinat, mai ceva ca o adolescentă inocentă din comunitatea Amish. O întrebare bună ar fi legată de cine crea așa ceva și cine distribuia materiale de genul ăsta, mai ales că nu exista tiparul. Cum să vă explic eu vouă ca să mă înțelegeți? Un indiciu ar fi să îi căutați pe ăia care știau să scrie, să citească și care aveau resursele pentru a crea manuscrise. Nu de alta, dar mulți nu prea erau.

Deci, nu doar că astfel de manuscrise erau create de popi, călugări sau nobili, dar tot de ăștia erau și foarte consumate. Nu își permitea orice pârlit să se delecteze cu manuscrise. Apoi, pornachele în vremea aia circula mai mult sub formă de povestiri și mai puțin sub formă de artă grafică. Așadar, restrângeți și mai mult cercul suspecților la ăia care știau să citească, dar și la cei care își permiteau o cameră (sau chilie) proprie în care să lectureze liniștiți, fără teama de a împărți documentele cu restul persoanelor care dormeau în același loc, ba chiar și cu animalele, în cele mai multe cazuri!

Par example, revenind la principiul cu „să faci ce spune popa”, una dintre povestirile de largă circulație l-a avut în prim-plan pe Papa Alexandru al VI-lea (1431-1503)

Zice-se că la un banchet din 1501, Alex a angajat 50 de curtezane care să danseze goale în fața audienței mixte, tot pe bază de circuit închis. La un moment dat, niște slujbași au adus câteva coșuri cu castane, pe care le-ar fi aruncat pe podea, rolul curtezanelor fiind de a umbla în patru lăbuțe și de a aduna cât mai multe. Se dădea și un premiu celui care reușea, înțelegeți voi, să adauge cât mai multe curtezane în palmares. Da` asta-i finuță! Oricum, reală sau nu, povestea scrisă de maestrul de ceremonii al Vaticanului, Johann Burchard, a făcut turul Europei și a aprins imaginația multora.

Un alt exemplu de dedulcire la cele lumești îl reprezintă și poemul francez „Le Roman de la Rose”

În poemul ăsta, scris prin secolul al XIII-lea, un băiat iubește o fată, iar trandafirul ăla din titlu numai la numele fetei nu se referă, ci la o altă parte a ființei ei pe care băiatul o iubea cel mai tare și mai tare, și asta cu detalii explicite, ca să priceapă tot prostul. Acum, sincer, dacă stați să vă gândiți și la opere ceva mai cunoscute, vezi cazul lui „Arthur și cavalerii mesei rotunde”, deși acolo nu e nimic explicit și nimic pornografic, tanti Guinevere tot adulter făcea cu Lancelot, oricum ai da-o, deci iată că se lucra și la subliminale.

Ca să mai oferim un exemplu, îl vom menționa și pe ducele William al IX-lea de Aquitania (1071-1127), zis și Trubadurul, pentru că asta îi plăcea lui să facă. Despre opera lui putem spune că este emoționată, duioasă, educativă, până când schimbă brusc registrul și o dă în vulgarități crunte cu trandafirii pe care îi iubea ăla de mai sus, că riști să îți rămână dumicatul în gât.

Dacă aducem aceste aspecte artistice mai spre lumea noastră, adică cea ortodox-bizantină, riscăm să sărim din lac în puț, căci aici încă activau teatrele porno. Dacă nu mă credeți, studiați și voi biografia împărătesei Teodora, soția lui Justinian! Apropo de Teodora, că tot am menționat-o, nu se poate să îl omitem pe numitul Procopius din Caesarea, cea mai importantă sursă biografică a celor două capete încoronate. Ăsta, pe lângă istoriile oficiale, a mai publicat și o cărticică, numită Anecdota (sau Istorii secrete), în care descrie cu lux de amănunte detalii picante din viața Teodorei. Atât de picante, încât nu s-a încumetat mai nimeni să le traducă secole bune după ce au fost scrise.

În concluzie, stați blânzi că și medievalii aveau aceleași preocupări ca și voi, cei de azi! Doar că despre asta se vorbește mai puțin.

spot_imgspot_img