Vacanță hibernală, în ajun de alegeri – Opinii

“Ceea ce auzi e o opinie, nu adevărul. Ceea ce vezi e o perspectivă, nu realitatea.”

Marcus Aurelius

Când scriu aceste rânduri ne găsim cu toții în ajunul alegerilor parlamentare și la câteva luni distanță de alegerile locale. Când aceste gânduri vor ajunge să fie citite, duminica electorală va fi deja istorie, iar televiziunile, presa scrisă și rețelele de socializare vor fi consumat deja primele impresii legate de presupusele surprize ale parlamentarelor din decembrie 2020.

Întrebarea cea mare rămâne: noi de ce votăm? De ce am votat de treizeci de ani încoace, de ce am votat la alegerile locale, înfruntându-ne teama de pandemia SARS-CoV-2, de ce votăm duminică, 6 decembrie, în condiții chiar mai riscante decât în luna septembrie, pentru că numărul de cazuri de infectare a crescut vertiginos, iar spitalele Covid și secțiile ATI sunt pline de pacienți?

O bună parte a celor din jurul nostru, aș aprecia procentul cam la o treime, nu participă la vot în mod deliberat sau pentru că își găsesc altceva mai bun de făcut în ziua votului. Procentul celor care nu participă în ultimii ani la vot în România este apropiat de procentul celor care declară că nu vor să se vaccineze, ceea ce, să recunoaștem este atât interesant, cât și oarecum predictibil.

Această categorie de concetățeni sunt cei cu “conștiința curată” din punctul dumnealor de vedere: “Nu votez, că nu vreau să am de-a face cu ăștia!“; “Clasa noastră politică este o adunătură, nu ai cu cine să votezi!“; “De ce să merg la vot, oricum nu contează, oricum ăia fac ce vor ei!” etc.. Și așa ajungem să întrezărim punctele de aderență dintre dumnealor și ceilalți sceptici, cei care nu se vaccinează, nu poartă mască și, în general, nu cred în nimic și în nimeni.

Oamenii care nu votează, în special cei care o fac în mod deliberat, se situează în zona confortabilă a celor care preferă inacțiunea politică (de cele mai multe ori însoțită de sora sa geamănă, inacțiunea în comunitate, socială) pentru ca apoi, la timpul potrivit, să poată spune: “Ce v-am spus eu! Am avut dreptate să nu votez!“. După care se consideră liberi să critice absolut orice, ca omul detașat și liber schimbist – țintă preferată a oricărei campanii de manipulare a opiniei publice ce are ca obiectiv slăbirea coeziunii sociale.

Sectie de vot in Sinaia

Pe de altă parte, după cum o arată statisticile, măcar unul din doi români se prezintă totuși la urne. Cel mai redus procent este al acelora care votează la europarlamentare, apoi la parlamentare; prezența crește ușor la locale și atinge în mod tradițional procentele cele mai bune la alegerile prezidențiale, în turul al doilea.

Acești concetățeni ai noștri pentru ce votează? Întrebarea este simplă, răspunsul complex și derutant de cele mai multe ori.

Spre deosebire (fundamentală!) de cei care aleg să nu voteze, electorul conștiincios nu duce neîncrederea pe care o are în semenii săi, cu deosebire în clasa politică, până în punctul în care să se simtă eliberat de datoria de cetățean în ziua de alegeri. Arareori votând cu încredere, în cea mai mare parte categoria celor care votează nu privesc votul ca o investiție în viitor, ci ca pe o datorie ce trebuie formal împlinită.

Pentru cei care votează în virtutea împlinirii unei datorii – așa cum își fac în general alegerile în viață (educația, căsătoria, locul de muncă etc.), adică mai mult sau mai puțin la întâmplare – gestul de a vota se aseamănă unui automatism al vieții sociale, nu face parte dintr-un proiect de viață, nu reprezintă o investiție, nu are la bază convingeri profunde și este destul de permeabil la marketingul politic. Aceasta este și categoria de electori care face obiectul atenției mele.

Nu am reușit să reflectez îndeajuns asupra motivațiilor lor și am făcut-o în comparație cu puținii care își văd votul ca parte a unui proiect de viață. Vorbesc despre cei care consideră votul ca pe una din investițiile pe care le fac în viitorul propriu și care cred că merită să ai încredere până și în anumiți politicieni, pentru că simt că între proiectul politic al acelora și proiectul lor de viață se pot identifica suficiente similitudini.

Pentru mai multe detalii despre cum au votat românii în ultimii ani am atașat o anexă la finalul textului meu, pe care am construit-o din detaliile pe care documentariștii unora dintre publicațiile pe care le-am consultat mi le-au pus la dispoziție în aceste zile; desigur, interpretarea-mi aparține și se bazează inclusiv pe experiențele și observațiile mele directe.

De mai mulți ani încerc să-mi dau seama ce anume deosebește atitudinea unor comunități prospere, din afara României sau din granițele sale, de atitudinea comunităților care par să evolueze de pe o zi pe alta, fără niciun proiect de viitor, încărcate doar de pesimism și deznădejde, de tipul: “suntem săraci și nu avem nicio șansă”.

Unde comunitatea eșuează apar proiectele personale, și așa se explică numărul mare al semenilor noștri care-și caută viitorul aiurea, fie în orașele mari ale țării, fie (tot mai mulți) prin alte părți mai prospere ale Europei.

Calitatea de turist ajută mult la explorarea realităților din astfel de comunități; pentru că provin dintr-o zonă care privește de mult timp cu deznădejde viitorul, adică din Valea Jiului, am ajuns să cunosc mai multe trepte ale demobilizării comunității, pe măsură ce mineritul a intrat în declin, iar alternativele nu s-au dezvoltat în modul miraculos sperat de localnici. Așa că, evident, optimismul inițial a făcut loc neîncrederii, iar neîncrederea i-a determinat pe mulți să emigreze și pe cei care au rămas să își limiteze proiectele de viață la orizontul limitat al supraviețuirii.

De această dată am fost un turist întâmplător, pentru că de Sfântul Andrei și Ziua Națională m-am întâlnit cu oportunitatea neașteptată a unei mici vacanțe de iarnă, prelungită până la Sfântul Nicolae. Și planul de vacanță încropit în grabă ne-a purtat pașii mai întâi prin Valea Jiului (natală) și apoi pe Valea Prahovei (în căutarea zăpezii și a bucuriilor sale).

În vacanța noastră actorii principali cu care ne-am întâlnit au fost pesimismul și resemnarea, pe care i-am găsit și în Petroșani, un oraș (mă rog, municipiu, ca să fiu riguros) ce caută să se reinventeze ca destinație turistică, dar și în Sinaia, care este o destinație turistică și de afaceri de peste 110 ani, cu o zestre urbană și imobiliară de invidiat, dar complet paralizată de criza pandemică. În plus, tradiționala nepricepere în materie de afaceri turistice este flagrantă și în ezitanta comunitate de Petroșani, și în lipsita de energie comunitate din Sinaia.

Viitorul in ceata

Ca să vă ofer o imagine sugestivă despre cum se vede viitorul Văii Jiului prin ochii locuitorilor zonei, vă propun imaginea de alături. Cei foarte puțini care mai trag încă nădejde aleg să vadă lumina din spatele perdelei groase de ceață a incertitudinii. Cei mai mulți consideră însă că realist este să recunoști că bătălia este pierdută și că nimeni și nimic nu mai pot să salveze situația. Speranțele zilei de ieri sunt deja înghițite de negura prezentului, puțina lumină ce încă se mai vede nu este orizontul speranței, ci ultimele șanse pe cale să se stingă într-o mare de neputință.

În Sinaia lipsa de speranță o vezi pretutindeni, pentru că inventivitatea și creativitatea în pandemie, singurele în măsură să ofere baza și energia de la care / cu care pornind te poți reinventa credibil, sunt prezente în firave și izolate insulițe de ici și de colo.

Ce să fie? m-am întrebat. De ce am găsit atâta demobilizare și pesimism în aceste locuri din țară, ce povești leagă cele două comunități atât de resemnate în fața zile de astăzi? O cheie de interpretare mi-a oferit – se putea altfel? – un taximetrist din Sinaia, care era revoltat: “Ar trebui să ieșim în stradă, că nu se mai poate cu ăștia!” mi-a spus. Apoi, după ce a reflectat o clipă, a nuanțat: “Dar așa e în toată lumea! De unde să mai ști ce e de făcut?“.

Și cine să știe ce este de făcut? te întrebi pe bună dreptate. Politicienii, cei care ne conduc, îți trece prin minte. Dar nu este răspunsul complet. Pentru că tocmai traversăm acest moment electoral, ar fi bine să lămurim clar acest lucru. Am văzut din nou în aceste zile, în locurile prin care am fost, că politicienii, cei care ne conduc, de bine, de rău, au oferit și oferă comunităților mijloace: investiții, infrastructură. Dar numai comunitatea și energia acesteia le poate pune, creativ, în valoare. Dacă energia lipsește, infrastructura nu ne este de niciun folos.

Petroșani și Sinaia provin din județe bogat urbanizate, doar că modelul de dezvoltare este diferit: prima localitate este încă dependentă de producția industrială din sectorul extractiv al huilei energetice, o industrie în declin pronunțat, în timp ce a doua localitate are o industrie a turismului și infrastructură HORECA clar conturate.

Pentru că anul 2020 este atipic, din cauza efectelor pandemiei SARS-CoV-2 asupra economiei, pot doar să spun că, la nivelul anului 2018, județele din care fac parte cele două localități se regăsesc cumva la poluri opuse în privința aportului la PIB-ul național: Prahova cu un aport semnificativ, de circa 38,3 miliarde de lei (în jurul a 4% din PIB-ul național, după București, Timiș, Cluj și Constanța fiind al cincilea contribuitor la formarea PIB), în timp ce Hunedoara, cu 14,3 miliarde de lei este apropiat de limita inferioară (aport în jur de 1,5% din PIB-ul național).

Cabana Parang

Opțiunile politice exprimate de cele două comunități la recentele locale sunt relativ similare, după cum se observă în tabelul de mai jos. Ambele și-au ales primari cu mai multe mandate la activ, semn că preferă să nu facă experimente, să se mulțumească cu “cel care a făcut câte ceva” pentru localitate, chiar dacă alegerea nu mulțumește pe deplin comunitatea.

Tabel 1: Rezultatul alegerilor locale din septembrie 2020 în Sinaia și Petroșani

Partide/Localitatea PNL PSD USR+PLUS Pro Ro ALDE PMP PER
Sinaia/Prahova (%) 67 21 8,03 2,99 0,97
Petroșani/Hunedoara (%) 42,61 29,03 4,48 11,16 1,58 1,42 2,37

În Petroșani, investițiile recente sunt cele din infrastructura turistică și culturală, din câte am văzut: un drum nou și bine făcut (încă nefinalizat complet) către platoul de la cota 1.700 din Parâng și un Muzeu al Mineritului cu o clădire recent refăcută, consolidată, frumos ambientat și încadrat urbanistic.

Mai poți găsi aici un excelent teatru (I.D. Sârbu – cu o clădire ce se pare că are nevoie de ceva investiții pentru fațade), de asemenea frumos ambientat, dar adus complet la tăcere de pandemie și din ce am văzut fără inițiative de spectacole în spații deschise. Găsești de asemenea și neverosimilul Muzeu al Instalatorului, înființat de neobositul caricaturist Ion Barbu; despre nimic din toate acestea turistul întâmplător nu află mare lucru pentru că nu există puncte de informare turistică funcționale.

Sinaia are un punct de informare turistică în parcul Dimitrie Ghica, decorat cu o frunză marca Elena Udrea și, desigur, nefuncțional (cel puțin eu așa l-am găsit). Mai toate atracțiile turistice sunt accesibile în weekend și doar atunci, fie de joi până duminică, fie doar sâmbăta și duminica. Prin urmare turistul întâmplător trage concluzia că Sinaia este o stațiune de weekend, cu toată zestrea sa turistică impresionantă; în rest își conservă energia într-o hibernare de care nu-i poți face responsabili doar pe primar și pe consilierii locali.

Sinaia, dinspre Primărie, se vede ca un oraș curat, cu străzi bine întreținute sau în care se fac investiții, cu un transport în comun funcțional (cel puțin aparent), dar care ezită să deschidă sezonul turistic hibernal. De ce? l-am întrebat (retoric) pe pomenitul taximetrist, și mi-am răspuns imediat: “Nu cred că este cerere…”.

Glumiți?“, mi-a răspuns. “Cum să nu fie cerere? Pur și simplu nu deschid, nu vor să deschidă.” Mi-a venit greu să cred.

Dar nefiind decât un turist întâmplător, de ce n-aș crede că ar exista cerere potențială, doar că oferta nu este pe măsura așteptărilor și, uite așa, se naște un cerc vicios? Și dacă este așa, mă întorc la o subordonată a întrebării pe care mi-am pus-o inițial: înțelege comunitatea ce rol are în prezentul său, pentru a nu-și trăda viitorul?

CÂTEVA IMPRESII DE VACANȚĂ CE ȚIN LOC DE CONCLUZII

În Petroșani nu aveam mari așteptări. Așa că atunci când, încercând să urc în zona alpină cu telescaunul, m-am pomenit nu cu una, ci cu două momente de decepție. Mai întâi, instalația veche, pe care am găsit-o funcțională, ne-a refuzat transportul sub pretextul că urmează să fie oprită pentru reparații câteva ore? Câte? “Nu știm. Dar dacă vreți nepărat…, așteptați!“.

Conform programului de funcționare găsit pe site-ul cniptpetrosani.ro, instalația are săptămânal o zi de revizie, miercurea. Noi am încercat să o folosim într-o zi de luni. Ar fi trebuit să funcționeze. Și chiar funcționa când am ajuns la stația de plecare. Probabil am avut noi ghinion, ori fiind doar doi eram prea puțini, cine știe? După vreo două ore instalația a repornit.

Dar în Parâng există și un al doilea telescaun, o investiție pornită în mandatul păstorit de Elena Udrea – istorie cunoscută1. Stația de plecare este la zece metri de intrarea în Hotel Rusu. Dar nu funcționa, deși ziua de revizie săptămânală este marți. Am încercat să obținem informații la recepția hotelului, și am primit un răspuns uluitor: “Noi nu știm! Nu suntem aceeași firmă!“.

Un grup de turiști cazați în hotel primiseră deja același răspuns și se gândeau să străbată drumul de un kilometru până la stația de plecare a instalației vechi. I-am întrebat dacă au aflat de la recepție că telescaunul vechi ar funcționa. “Nu“, ne-au răspuns, “nu am primit nicio informație, ne încercăm norocul“. Misterul noii instalații l-am aflat întâmplător două zile mai târziu, de la un confrate turist: este operată de aceiași tehnicieni ca și instalația veche.

De la Sinaia aveam însă alte pretenții. Mai întâi am consultat programul telefericului pe teleferic.ro/program. Nu am înțeles mare lucru, totuși era o șansă, joi fiind, să ajungem măcar până la cota 1.400, pentru că revizia săptămânală se face luni. N-am avut noroc, instalația nu funcționa. Programul de Sfântul Andrei și Ziua Națională îi epuizase pe deservenți.

De mâine se deschide, ne spune taxatoarea parcării, care șoma din lipsă de turiști dornici să parcheze; cu toții mai bine informați decât noi, turiștii întâmplători. Nu mai credem în nimic și găsim un număr de telefon la care să sunăm. În cele din urmă cineva răspunde apelului și, fără prea mare amabilitate, ne informează scurt: “Telefericul funcționează doar sâmbăta și duminica! În rest este în revizie anuală.” Fără alte comentarii; e greu să comentezi absurdul.

Sinaia

Eu am votat în septembrie și aleg să votez și acum, în decembrie, pentru că am încredere în cei pe care i-am votat sau în cei pe care îi voi vota. Unii dintre cei aleși observ că, mai bine sau mai puțin bine, încearcă să-și onoreze mandatul. Și dacă nu este suficient, nu credeți cumva că ar trebui ca și noi ceilalți, votanții, simplii cetățeni, comunitățile, să contribuim cu ceea ce lipsește?

Să găsești, ca turist întâmplător, amabilitate și informații turistice complete acolo unde se pretinde că există ofertă turistică nu ar fi cumva un semn că și comunitatea își onorează partea sa de contribuție? Ce folos că avem șosele, parcuri, clădiri renovate, hoteluri luxoase și pensiuni pitorești, instalații de transport prin cablu și orar pentru autobuze cu afișaj electronic în timp real dacă lipsește pasiunea, creativitatea și căldura sufletească?

Cred că ar fi foarte bine, semeni ai mei, dacă am înțelege nu doar de ce mergem (sau nu) la vot, dar și ce avem de gând cu viața noastră în general. Să cugetăm puțin, să ne limpezim gândurile și apoi să ne facem unii altora viața mai frumoasă ar fi un bun început, nu-i așa?

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *